La Franqui
O faleză înaltă înaintează îndrăzneţ în mare, ca prova unei corăbii de piatră. Dar piatra cedează repede loc pământului şi vegetaţiei. Un verde intens şi bogat, nefiresc în aceste locuri copleşite de soare, coboară vertiginos, de parcă ar vrea să inunde plaja, la concurenţă cu valurile. Aici s-a născut Henry de Monfreid, mare aventurier (dar şi scriitor) în familia unui pictor care a atras sub această faleză câţiva prieteni numiţi Degas, Gauguin, Matisse.
N-am mai fost de mult la Franqui, plaja dintre Narbonne şi Perpignan, şi descopăr că, spre deosebire de atâtea alte locuri, unde cuburi şi turnuri de beton au „modernizat” peisajul, aici totul a rămas ca în urmă cu un sfert de secol: un sat-staţiune balneară cu un şarm vetust, cu căsuţe şi vilişoare încrustate în amfiteatrul falezei ca nişte cuiburi de rândunică şi tot ca ele locuite vara. Da, s-ar părea că la Franqui nimic nu s-a schimbat: la fel ca înainte, mica localitate e invadată de familii cu copii mici, căci plaja e adăpostită sub faleză de un vânt frecvent aici, tramontanul, venit dinspre Muntele Negru. Merg de-a lungul apei şi am senzaţia că mă aflu într-o imensă grădiniţă: veselă, exaltată, plină de ţipetele, râsetele, exclamaţiile celor ce descoperă Marea. Cu gustul ei sărat, cu jocul de-a prinsa cu valurile, cu tandreţea maternă a nisipului. („Tandreţe” nu e o figură de stil. Un edil a avut curiozitatea să etaloneze granulaţia nisipului care se întinde pe 8 km. spre La Palme, dovedind astfel că Franqui n-are de ce invidia faimoasele plaje braziliene.)
Se lasă înserarea şi un soare deja tomnatic întinde umbrele falezei peste nisip, tot mai departe, tot mai aproape de frontiera incertă a valurilor. Urc treptele spre „aleea” făcută din stinghii de lemn, promenadă suspendată deasupra plajei, alături de panglica de asfalt ce mărgineşte satul. Mă fofilez printre landouri, trăsurici, copii mai măricei ţinuţi de mână sau ciclişti pe trei roţi şi gândul mă duce spre altă mare, marea pe malul căreia m-am născut. Şi acolo soarele cobora în spatele falezei, şi acolo umbrele se prelungeau la fel deasupra nisipului, iar malul cobora vertiginos spre plajele Modern şi Trei papuci, şi mai departe, spre Tăbăcărie şi Tataia, pentru a ajunge apoi la nivelul mării, spre Mamaia. (Oare s-a gândit cineva să etaloneze finul, auriul, arzătorul nisip al Mamaiei, deasupra căruia tremurau bucuriile copilăriei mele?)
Mă îndrept spre locul unde am parcat maşina şi trec prin dreptul aceluiaşi vechi şi liniştit bistro, „Bellevue”, cu câteva mese sub umbrar. Dar, de data asta, ciudat!, are muzică live: patru instrumentişti printre care un ghitarist-dizeur ce pare a fi metis. Iar melodia, icnitoare, mă intrigă. Mă apropii şi...
Dar inocenţii consumatori nu cunosc limba „metisului” şi nu ştiu că ceea ce aud e o muzică low cost, muzică „de cartier”: o manea.