Copiii domnişoarei Peregrine: între două lumi (Miss Peregrine’s Home for Peculiars)

Regia: Tim Burton; Scenariul: Ransom Riggs, Jane Goldman; Cu: Terence Stamp, Samuel L. Jackson, Judi Dench, Eva Green; Genul filmului: Aventuri, Fantastic; Durata: 127 minute; Premiera în România: 30.09.2016; Produs de: Bulletproof Cupid; Distribuit în România de: Odeon Cineplex.

Tim Burton este un copil răsfăţat şi nostalgic al pop-culture-lui, cu un complex peterpanesc, cu nostalgia pentru teritoriul terifiant al fanteziilor copilăreşti cu cruzimi de turtă dulce şi sperieturi premeditate de Hallowen.

Filmele sale precum Vincent (1982), Frankenweenie (1984), Pee-Wee Big Adventure (1985), Beetle-juice (1988) şi Edward cu mâini de foarfece (1990) sunt un fel de macabre feerii baroce, pigmentate noir, vizitate însă de un geniu bun, mizericordios. Universul este cel al lui Peter Pan şi Tom Sawyer remodelat. Copii ai periferiei, adeseori solitari pentru că suferă de un exces de sensibilitate şi de imaginaţie, descoperă infrarealitatea unei lumi de creaturi monstruoase, groteşti, automutilate, figuri pe care regizorul le colecţionează pe parcursul întregii filmografii, asemeni unui adult care- şi păstrează cu sfinţenie toate jucăriile, inclusiv pe cele stricate. În fapt, Tim Burton este unul dintre marii creatori ai unui pop-suprarealist sau lowbrow art inspirat de formele atât de diverse, de sincretismul fulminant al culturii populare, de la filmele ştiinţificofantastice sau filmele horror cu monştri neverosimili la desenul animat, benzile desenate, dansurile macabre în felul tradiţionalelor calaveras mexicane cu schelete şi feţe emaciate, de pictori precum Robert Williams. Carnavalescul este numitorul comun al acestei lumi eteroclite, amestec de burlesc, circ şi bâlci, unde regizorul forjează însă personaje memorabile vehiculând o serie de teme obsedante. Poate cea mai pregnantă dintre ele este cea a rupturii dintre un erou izolat, introvertit, hipersensibil în căutarea de sine– Tim Burton însuşi? – şi lumea secularizată, dezvrăjită weberian şi secătuită senzorial. Nu altfel este şi eroul adolescent, Jacob Portman (Asa Buterfield) din noul film al lui Burton, Copiii domnişoarei Peregrine: între două lumi, după romanul omonim, un altfel de Harry Potter sau Lemony Snicket. Portman trăieşte o existenţă banală undeva în suburbiile Floridei alături de o familie de un conformism dus până la platitudine. Singura ruptură în existenţa sa o constituie imixtiunea imaginarului bogat al bunicului său, Abe (Terence Stamp), de origine poloneză, expediat în Ţara Galilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care-l asigură că monştrii există şi odată cu ei şi o lume alternativă plină deopotrivă de miracole şi orori. În fapt, pe baza indiciilor pe care i le lasă acest bunic care moare subit cu ochii scoşi din orbite, Jacob descoperă lumea magică a unui orfelitant populată cu o serie de copii şi adolescenţi speciali, trăind în bucla temporală a unei singure zile a anului 1943. Orfelinatul a fost distrus în urma unui bombardament german, însă lumea lui s-a salvat printr- un gest magic al fixării întru eternitate a aceleiaşi zile. Acest orfelinat este condus de Miss Peregrine (Eva Green), atmosfera este una victoriană trecută însă prin oglinda lui Lewis Carrol. Bucla este un spaţiu al miracolelor, unde magia face sens şi ai cărei locuitori au fiecare câte o înzestrare singulară. Millard (Cameron King) este invizibil, Emma (Ella Purnell) este mai uşoară ca un fulg şi fără botinele metalice se înalţă singură în văzduh, Bronwyn (Pixie Davies) are o forţă care o depăş eşte pe cea a unui bărbat, Olive (Lauren McCrostie) poate aprinde orice cu mâinile ei etc. Toţi aceşti copii sunt asociaţi prin puterile de care dispun monstruozităţii sau cel puţin bizareriei care îi exclude din comunitatea „normalilor”. Aceasta e parabola favorită a lui Tim Burton, pentru a desemna imaginaţia ca pe o forţă care inspiră teamă şi repulsie, uneori dispreţ, dar care îţi deschide un tărâm miraculos, cel al aventurii, al explorării, al diversităţii, al rapelului către propria interioritate. Aerul gotic al romanului, încă o dată un gotic soft, feeric, în centrul căruia se află personalitatea lui Miss Peregrine, un fel de catcher in the rye burtonian, este întărit de prezenţa monştrilor care ameninţă paradisul provizoriu al orfelinilor, monştri creaţi de un alt ”peculiar” cu aspect de preot voodoo, Barron (Samuel L. Jackson). Şi monştrii gigantici, amestec de crab, caracatiţă şi arahnidă sunt cum nu se poate mai terifianţi, fiind în acelaşi timp relativ uşor de ucis. Vorbind de monştrii din acest film, cred că Tim Burton joacă cartea unei ambiguităţi mai puţin prezente în filmografia sa, alegând un referent istoric plauzibil colecţiei sale de grotesc, naziştii. Experimentele făcute de un grup ocult de astfel de „speciali” pentru a dobândi viaţă veş- nică îi transformă în monştri, sugestie a experimentelor eugenice naziste. Trebuie spus că şi această apropiere este mediată şi moderată, că Tim Burton nu cade în profanul trimiterilor directe, ci se păstrează într-o zonă a aluzivului şi sugestiei. Trauma, dacă ea există cu adevărat, este bine camuflată, sublimată estetic, proiectată pe mizanscena feeriei gotice astfel încât să nu lase urme. Există o bucurie adiacentă a spaimei dublată de certitudinea că răul nu poate prelua controlul aestei lumi imaginare, pentru că adulţii, cum sunt majoritatea negativilor, nu pot pătrunde în ea. Miss Peregrine rămâne domnişoară în această lume care tolerează dragostea şi diafanităţile ei, nu şi sexualitatea. Ce lipseşte poveştii este povestea din spatele fiecărui personaj în parte dintre cele care compun orfelinatul domnişoarei Peregrine. Însă aici îl avem pe Tim Burton încă o dată, toate aceste personaje sunt jucăriile lui, pe care nu simte nevoia să le explice, să le ataşeze o poveste, să le facă credibile. Însă Tim Burton ştie să se joace cu ele, ceea ce filmele sale o arată de fiecare dată.