Emilia
A doua zi după ce am aruncat
cenuşa Verei în mare, Daniel a plecat
de la el de acasă.
În primele săptămâni petreceam
ziua la mine pe terasă, şi noaptea
el se întorcea în camera lui de hotel.
Însă curând aproape că n-a mai
plecat. Într-o seară ne-am dus la
hotel, a plătit nota, şi-a luat valiza
şi a venit să stea la mine. După
două zile, i-am adus pe Charly şi
pe Arthur. Chiar dacă Daniel se
ducea zilnic la Vera acasă ca să-i
plimbe şi să le dea de mâncare,
amândurora ni s-a părut firesc să
stea cu noi.
Lângă Daniel mă bucuram de
o libertate nouă, de parcă cineva
îmi dădea aer proaspăt. Tot ceea ce
trecusem sub tăcere îşi găsea acum
o formă de exprimare. Erau senzaţii
şi imagini greu de definit, şi tocmai
de aceea mai puternice, fiindcă
niciun gând nu putea să le distrugă
misterul.
Cert e că nu mă gândeam.
Totul părea suspendat în aer. Viaţa
lui Daniel, a mea şi acest posibil viitor
împreună pe care niciunul din noi
nu-l numea. N-a intrat în detalii cu
privire la despărţirea lui şi nici eu nu
i le-am cerut.
Dimineaţa se scula devreme
şi se ducea să facă diferite curse.
Când mă trezeam, el se şi întorsese.
Cumpărase pâine proaspătă, pregătise
cafeaua şi făcuse suc de portocale.
După micul dejun, eu plecam să
duc zarzavaturile şi apoi la Biblioteca
Bombal. Daniel avea o mulţime de
întâlniri. Comentariile din reviste
şi ziare cu privire la Transatlanticul
nostru, recent inaugurat, nu s-au
lăsat aşteptate. Dar cel mai important
era faptul că Daniel îşi luase inima-n
dinţi şi ceruse un împrumut la
bancă pentru a cumpăra locul
de pe faleză. Voia ca mai târziu
să construiască adevăratul
Transatlantic.
După doar câteva săptămâni, ştiam
că Daniel îşi punea o mână sub pernă
ca să doarmă, că peste noapte se
scula de mai multe ori, că în afară
de gătit simţea o plăcere secretă
făcând curat, că se bărbierea zilnic,
că la trezire avea părul umed de
sudoarea nocturnă şi că pielea lui
aducea din vise miros a pământ
ud. Vorbeam tot timpul. Ne interesa
până şi cel mai neînsemnat amănunt
despre celălalt.
Într-o dimineaţă, Daniel a găsit
la cutia poştală scrisoarea lui Horacio
Infante. Eu îi trimisesem un mail
a doua zi după moartea Verei, şi el
îmi răspunsese, foarte impresionat.
Mă anunţa şi că în câteva zile îmi
va trimite textul pe care mi-l
promisese. Mă ruga să-l citesc cu
calm şi să nu-l judec până nu ajung
la sfârşit.
A sosit un plic mare, cu un manuscris
pe a cărui primă pagină scrisese cu
mâna lui:
Emilia
Când Vera a căzut pe scări, am ştiut
că nu se va mai întoarce la noi, şi că
povestea noastră, dacă n-o reclădeam
atunci, va rămâne îngropată pentru
totdeauna lângă oasele noastre bătrâne.
De aceea, în ultimele luni m-am apucat
de treabă. Pentru Vera, pentru noi.
Însă numai acum câteva săptămâni,
în toiul delirului stârnit de amintirea
ei, am ştiut că tu eşti destinatara acestei
reconstituiri, că îţi vorbeam ţie. Am
scris mai departe, chiar dacă îndoielile
mă asaltau la fiecare pas. Ceea ce mi
se păruse esenţial până atunci devenea
superfluu, şi ceea ce rămăsese în urmă
apărea drept cel mai important. Îţi
încredinţez aceste cuvinte cu teamă.
Poate că trebuia să vorbesc înainte,
cu mult înainte, sau poate că trebuia
să tac. Zău că nu ştiu. Acum tu eşti cea
care va decide soarta adevărurilor pe
care le vei găsi aici. Pentru că, în cele
din urmă, toate astea nu sunt altceva
decât încercarea mea, stângace şi tardivă,
de ispăşire. Dacă asta mai e cu putinţă.
Horacio
După ce am citit scrisoarea, am
pus manuscrisul sub perna mea şi
am plecat să mă ocup de zarzavaturi.
Presimţeam că, într-un anume
fel, necunoscut mie în momentul
acela, viaţa mea va fi bulversată după
ce-l voi citi. Că nimic nu va mai fi
ca înainte M-am întors acasă, mi-am
făcut un ceai, m-am aşezat pe terasă
şi am deschis manuscrisul. Era o
dimineaţă însorită. Se simţea o briză
prietenoasă şi proaspătă.
„Era vara lui 1951 şi eu aveam
treizeci şi doi de ani. Trăisem ultimii
treisprezece în diferite oraşe, dar mai
ales la Geneva, având un post modest
la High Commissioner for Refugees.
Întoarcerea mea era un răspuns –
conform istoriei oficiale – la scrisorile
plângăcioase ale mamei, prin care
mă încunoştiinţa de nenumăratele
boli ce ar putea-o băga oricând în
mormânt. Însă întoarcerea mea
presupunea, desigur, o mulţime
de planuri şi de expectative, de la
închiriera unei cabane în faţa oceanului
unde să mă dedic cu totul poeziei,
până la găsirea unei compatrioate
atrăgătoare şi inteligente cu care
să-mi împart tot restul vieţii. Din
depărtare, Chile devenise locul unde
toate spaţiile întunecate din existenţa
mea se umpleau de lumină. Pământul
făgăduinţei, paradisul pierdut…”
Am continuat să citesc şi, când pe
seară a sosit Daniel, ajunsesem dincolo
de jumătate. Încercând să pătrund
sensul celor scrise de Infante, m-am
străduit pentru prima oară să gătesc
un fel de mâncare pentru Daniel,
urmând instrucţiunile unei reţete cu
tăieţei pe care o găsisem pe internet.
O altă Vera se ivise din cuvintele
lui Infante. O femeie în carne şi oase,
însă învăluită în acelaşi timp de noi
mistere. În ciuda eforturilor lui, Infante
n-a reuşit niciodată să-i străpungă
platoşa care o făcea inaccesibilă pentru
toţi, şi poate chiar pentru ea însăşi.
Am mâncat pe terasă tăieţeii şi o
salată batavia cu pere şi parmezan
pregătită de Daniel. I-am povestit că
bănuielile mele erau confirmate.
Descoperirea făcută de mine, care
fusese întărită pe jumătate de manuscrisele
din seif, era acum o realitate. Acesta
era marele secret al lui Horacio. Crucea
pe care o purtase toţi aceşti ani. I-am
povestit şi unele episoade. De pildă
dârzenia dovedită de Vera ţinând piept
prejudecăţilor referitoare la originea
ei evreiască. Sau întâlnirea pe ninsoare
la New York, care se regăseşte într-un
roman al Verei şi în poeziile lui Infante.
I-am vorbit de fiul ei Julián şi de dragostea
obsesivă cu care l-a înconjurat.
După cină, Daniel a aprins câteva
lumânări şi, cu strălucirea lor fragilă,
a iluminat locul unde stăteam eu
în fotoliu.
În curând m-am apucat iar de citit,
cu Arthur trântit pe jos lângă mine.
Navigam pe un ocean.Voiam
să-i zăresc fundul, substratul care
suporta toată această materie lichidă,
de necuprins şi, într-un fel, artificială,
alcătuită din cuvintele lui Infante.
Nu puteam să nu mă întreb, la fiecare
pas, de ce îmi încredinţa manuscrisul
acesta lung? Ce sens avea ca eu să
fiu destinatara unor confidenţe păstrate
atâţia ani?
Trebuia să mai fie ceva.
Târziu în noapte m-am dus să mă
culc în patul pe care-l împărţeam cu
Daniel şi m-am lipit de trupul lui.
Fiinţa care se afla acolo, sprijinită de
spatele lui, nu eram eu, dar totodată
eram. Şi-a pus un picior de-a curmezişul
peste ale mele şi a continuat să doarmă.
M-am întrebat dacă asta simt
oamenii când spun că sunt fericiţi.
*
**
Când m-am trezit, Daniel era gata
îmbrăcat de plecare. Avea o întâlnire
cu un investitor care se arătase
interesat să se asocieze cu el în
aventura cu Transatlanticul. Se
îmbrăcase cu grijă. O cămaşă cu dungi
albe şi albastre şi nişte pantaloni
negri bine călcaţi. Avea părul umed,
pieptănat pe spate. Trăsăturile i se
vedeau limpede, bine conturate în
toată splendoarea lor. Şi-a ridicat
privirea şi a dat de ochii mei care îl
observau. Mi-a luat mâna şi mi-a
mângâiat palma cu degetele.
Mă izolasem de toate, imaginându-mi
că, în liniştea mea lăuntrică, voi afla
viaţa adevărată. Acum descopeream
că puteam intra şi ieşi din interiorul
meu, şi că această pendulare, când
înăuntru, când înafară, era o formă
de libertate.
– Niciodată nu m-ai privit aşa,
Emilia.
– Cum?
Ştiam ce voia să spună. Pentru
prima oară devenisem conştientă de
frumuseţea lui neliniştitoare. Şi n-am
simţit nici respingere, nici teamă.
Căci ceea ce mi-era cunoscut continua
să existe acolo, sub învelişul acela
de bărbat.
– Aşa.
Şi-a apropiat pupilele de vârful
nasului făcând pe miopul. Am izbucnit
amândoi în râs. Un fior mi-a străbătut
coloana vertebrală.
După ce a plecat, am făcut o baie.
Am simţit greutatea apei pe piele.
Mi-am întins un picior, ca şi cum
aş descâlci un scul de lână încurcat.
Şi braţele la fel, le-am învârtit pe sus,
ca două palete ale unui ventilator
lent. Sânii, două mici fiinţe, se iveau
în penumbră. Când i-am apăsat,
sfârcurile au prins viaţă. Mi-am
cufundat capul şi am auzit un zumzet.
În tăcere, cineva sau ceva se înfiripa.
Cum mă puteam simţi oare atât
de bine când acum pentru prima oară
păşeam fără certitudini, fără limitele
care mă protejaseră?
Daniel îmi lăsase o tavă pe masa
din bucătărie cu totul aranjat pentru
micul dejun. M-am aşezat pe terasă
sub cortul alb şi am citit mai departe
manuscrisul lui Infante.
(în curs de apariţie la Editura Litera)
Traducere de
Tudora Şandru Mehedinţi