Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

C.P.: Ce se întâmplă la Jumătatea vieţii?

C.S.: În orice caz, începi să îţi pui o serie de întrebări legate de maturitate pe care nu ţi le-ai pus înainte. De exemplu: cum anume să poţi gestiona toate acele lucruri sau fapte rele pe care le tîrăşti după tine din trecut, aşa încît să poţi face faţă viitorului. Pentru că, în mod normal, în absenţa unor accidente, rămîne un viitor destul de lung de trăit şi se cuvine să îl trăim cît mai bine cu putinţă. Una dintre hotărârile cele mai importante constă în a decide ce să faci cu ura şi cu emoţiile negative pe care le porţi în tine. Trebuie să te întrebi: poţi ierta? Ce anume poţi ierta? E mai bine să ierţi? Şi, bineînţeles, care sunt consecinţele fiecărei decizii – de a ierta sau de a nu ierta.

C.P.: Cum e la jumătatea vieţii pentru o femeie? Şi cum vă imaginaţi că este aceasta – „media vida“, cum se spune în spaniolă – pentru un bărbat?

C.S.: Hm...Nu ştiu dacă mizele mari la această vîrstă sunt foarte diferite la un bărbat sau faţă de o femeie. Dacă urmez ideea de mai înainte, în fond, cred că este vorba despre aceleaşi chestiuni – întrebările pe care ţi le pui, tot ceea ce aduci după tine, uneori tîrînd, din trecut sunt aproape la fel la un bărbat şi la o femeie. Accept că este posibil ca femeile să conştientizeze într-o manieră mai intimă timpul, pentru că ele simt nevoia de a deveni mame şi, după o vreme, momentul acela trece. Şi acest fapt chiar este reflectat în romanul meu recent tradus în româneşte (Jumătate de viaţă, Humanitas, 2018), pentru că unul dintre personaje, o femeie, este însărcinată, este pe punctul de a naşte, iar o altă femeie este deja bunică. Simt nevoia să menţionez că această perioadă în care o femeie poate deveni mamă presupune un număr limitat de ani. Aceşti ani, pînă la care, de regulă, o femeie devine mamă, sunt undeva în jurul jumătăţii vieţii. Atunci, uşor dincolo de jumătatea vieţii, ai suficient de mult trecut în spate încît să ai un nepot, dar ai şi mult viitor în faţă – şi, de asemenea, poţi fi martor al altor vieţi noi în acest viitor pe care îl ai de trăit.

C.P.: De ce e frumoasă jumătatea vieţii? Care sunt, altfel spus, fructele cele mai zemoase ale acestei perioade, din unghiul dumneavoastră de vedere?

C.S.: Nu ştiu dacă e chiar aşa de frumoasă această perioadă. În romanul meu, dacă privim către ceea ce li se întîmplă femeilor, nu putem spune că e foarte frumoasă. Şi nici în realitate nu cred că este atît de frumoasă. Dar e şi o vîrstă care presupune că, înainte, este încă mult timp; ceea ce este echivalent cu o uşă deschisă către speranţă. Toate sau multe probleme încă au timp pentru a fi rezolvate. Totul se poate schimba; chiar şi peste noapte. Dacă privim din această perspectivă, roadele posibile pot să fie destul de suculente; speranţa are un miez dulce. În romanul meu invocat mai înainte, cele cinci protagoniste – care nu au fost niciodată prietene într-un sens profund – au, după noaptea esenţială pe care o trec împreună, şansa unei asemenea prietenii, autentice şi frumoase.

C.P.: La modul general, distinct de opera dumneavoastră, cum apreciaţi că este vîrsta aceasta – mijlocul vieţii – pentru proză, pentru literatură în general?

C.S.: Şi la mine, în ceea ce scriu eu, dar şi în multe alte cărţi, în foarte multe de fapt, maturitatea este o uriaşă temă. Pe de altă parte, romanul este rodul maturităţii; nu cred că poţi scrie un roman, unul solid, dacă nu ai atins o anumită maturitate. Cînd eşti tânăr, de regulă, nu ai cum să fii un bun romancier; poţi fi un bun poet, un scriitor de proze scurte, nuvele, povestioare, dar nu roman. Cred, de aceea, că sunt întrunite mult mai bine condiţiile pentru a scrie un roman după ce ai cu tine un bagaj de experienţă, după ce ai trecut prin viaţă. Să vă mai spun ceva, o credinţă intimă şi foarte puternică pe care o am: cred că aceşti ani pe care îi parcurg acum, mergînd pînă la 60 de ani şi poate şi după ei, vor fi cei mai fructuoşi ani ai mei, ca scriitoare. Tocmai pentru că am trecut sau trec prin mijlocul vieţii, pentru că am acumulat suficientă experienţă ca să ştiu „cu ce se mănîncă“ viaţa şi pentru că încă mai am sau, de fapt, am tot mai multă şi energie şi pasiune ca să îmi doresc să scriu.

C.P.: De unde vă luaţi personajele? Care sunt, ca să zic aşa, „marile rezervoare“ de personaje pentru dumneavoastră?

C.S.: Personajele sunt un fel de piatră filozofală a romanelor mele. Mă gîndesc la personaje luni de zile. Şi, întotdeauna, cînd mă pregătesc să scriu un roman, totul porneşte de la personaje, totul pleacă de la schiţarea personajelor, ca şi cum m-aş pregăti să scriu o piesă de teatru. Doar ulterior iau alte hotărîri importante specifice unui romancier; de exemplu, vocea naratorului – cui îi va aparţine această voce a naratorului? Pentru a contura personajele mele, petrec foarte mult timp documentându-mă şi citind foarte mult. Spre exemplu, în cazul Ramonei, care e un personaj mai degrabă secundar în Jumătate de viaţă, am petrecut o grămadă de timp citind vreo şase tratate despre legea divorţului. Şi, de fapt, la fel fac în cazul tuturor personajelor mele: citesc mult, îmi creez nişte scheme, încerc să găsesc similitudini în epoca respectivă, să fac comparaţii cu alte personaje cu care intră în contact sau la care se referă şi, pînă nu am totul finalizat în acest mod, nu încep. Există o scriitoare catalană care a spus că personajele nu devin personaje ca atare decît atunci cînd vei fi în stare să le regăseşti la coada de la brutărie. Şi eu cred la fel.

C.P.: Aveţi, poate, un tip anume de personaj la care vă place să lucraţi, cu care vă e confortabil să lucraţi?

C.S.: Ar fi ceva, da. O categorie de personaje cu un ADN foarte puternic; personaje pline de forţă care merg împotriva curentului epocii lor şi împotriva circumstanţelor în care îşi duc viaţa. E ca şi cum ar face parte dintr-o mare familie de personaje; deşi nu e chiar aşa.

C.P.: Dar e riscant sau mai degrabă benefic în sensul calităţii scriiturii să lucraţi cu ceea ce vă place, cu ceea ce e prea previzibil, cu ceea ce este prea la îndemână, prea uşor de făcut, prea familiar?

C.S.: Să lucrez cu ce îmi place e benefic. În privinţa previzibilităţii şi a imprevizibilităţii, e pe dos cumva: chiar aceasta este misiunea mea – să fac în aşa fel încît personajele mele să nu fie prezivibile. Cum cred şi sper că fac toţi romancierii, şi eu lupt împotriva a ceea ce este previzibil. Mă străduiesc să fac în aşa fel ca un cititor să nu poată prevesti ceea ce se va întîmpla din ceea ce voi povesti eu.

C.P.: Vă ascultă personajele dumneavoastră? Vă dau ascultare, cum se spune?

C.S.: (rîde) Eu cred că da. Mă comport ca o dictatoare cu ele. E ca şi cum aş pune personajele mele la muncă aşa cum se trăgea pe vremuri la galere. Vladimir Nabokov spunea ceva de acest gen: că personajele lui trag ca la galere şi chiar se amuza de scriitorii cărora personajele li se puneau împotriva voinţei. De fapt, personajele mele nici nu au cum să se revolte împotriva mea, pentru că eu am totul sub control atunci cînd încep să scriu. Altfel spus, toate personajele mele trăiesc într-o epocă a determinismului şi nu pot face nimic în afara voinţei mele (rîde, din nou).

C.P.: Înţeleg... Ce spuneţi mă provoacă să întreb fix aşa: dumneavoastră sunteţi personajele dumneavoastră din cărţile pe care le scrieţi?

C.S.: Toţi scriitorii se văd reflectaţi în personajele lor, inclusiv în cazul celor proaste sau maliţioase de-a dreptul. Chiar şi în cazul personajelor care nu pot fi explicate din unghiul moral de vedere. În cazul acestui cel mai recent roman apărut în limba ţării dumneavoastră, cel mai mult mă regăsesc în Marta. Desigur că, fie şi parţial, mă regăsesc şi în toate celelalte. Sunt ale mele. Ele sunt, într-un fel, eu.

C.P.: Vă judecaţi personajele romanelor dumneavoastră? Le treceţi printr-o grilă morală?

C.S.: Nu. Asta, niciodată. Mai mult decît atît: eu cred că un romancier nu trebuie niciodată, sub nici o formă, să îşi judece personajele. Cred chiar contrariul: că ar trebui se se limiteze la a prezenta o situaţie sau alta şi să îl lase, eventual, pe cititor să îşi dea cu părerea, să judece, aşa cum spuneţi. Dacă mi-aş judeca eu (ce fac) personajele, atunci nu aş mai fi romancieră; aş fi teoloagă, aş fi o moralistă. Sau aş fi chiar un magistrat. Nu e cazul, cînd vrei să scrii roman. Chiar nu e cazul.

C.P.: Cum scrieţi? Ce obiceiuri aveţi cînd scrieţi? Direct la computer sau de mînă? Unde staţi cînd scrieţi?

C.S.: Lucrez întotdeauna în acelaşi loc: într-o încăpere special amenajată, la mine acasă. Camera mea de scris se află situată la ultimul palier al casei mele. Într-o încăpere proprie, aşa cum spunea Virginia Woolf. Încui uşa, neapărat, de fiecare dată. Este important să fac asta – şi pentru a rămâne doar cu mine însămi, dar şi pentru că am acasă trei copii şi patru pisici. Întotdeauna, îmi construiesc înainte romanul, făcând tot felul de scheme şi de adnotări – şi, pentru aceasta, mereu, scriu de mînă. Dar atunci cînd sunt în poziţia de a scrie romanul propriuzis, trec la calculator imediat; nu sunt în stare să îl scriu „de mînă“.

C.P.: Pentru că este totul foarte limpede?

C.S.: Da, da. Pentru că totul este foarte clar în mintea mea. Mă aşez cu faţa la perete atunci – ca să nu îmi distragă atenţia nimic altceva –, am masa lipită de perete, îmi pun o muzică a mea, preferată, întotdeauna aceeaşi. Şi am, de asemenea, în jurul meu, tot felul de obiecte preferate.

C.P.: Care muzică anume?

C.S.: Suitele pentru violoncel de Bach. Aceasta este muzica romanelor mele. Care nu se aude, dar pe care o am în fundal de fiecare dată cînd scriu proză. Versiuni diferite ale acestor şase piese, dar mereu aceeaşi muzică.

C.P.: Cînd ştiţi că o poveste care e în jurul dumneavoastră va deveni o proză, un roman la limită? Este ceva decisiv care se întîmplă în acest sens?

C.S.: Este o întrebare foarte grea. Cred că nici scriitorii înşişi nu îşi dau seama de unde pornesc poveştile. În cazul meu, eu am în minte tot felul de poveşti, pe care le tot plimba cu mine, pînă cînd vine acea clipă cînd simt că acea poveste s-a copt şi că, după ce a trecut pentru ea suficient de mult timp, e vremea să o aştern pe hîrtie. Ca şi în cazul amintirilor, timpul selecţionează, sortează foarte bine şi poveştile. Este un foarte bun decantor.

C.P.: Cîte pagini de literatură nemulţumitoare scrieţi (şi apoi, aruncaţi eventual), pentru a accepta o pagină de literatură de care sunteţi mulţumită?

C.S.: Adevărul este că arunc foarte multe hîrtii. Mai ales atunci cînd sînt la începutul unui roman. Pentru mine şi, îmi place să cred, pentru orice romancier de fapt, cred că este foarte important să găseşti tonul potrivit, să fie foarte limpede prima scenă, cum intri în substanţa unui roman. Aşa încît, vorbesc asta mai ales din experienţă personală, acele prime pagini – despre care am putea să spunem că sînt nişte pagini „de încălzire“ – este întotdeauna mai cuminte să le arunci. Unii scriitori nu renunţă la această „literatură de încălzire“ şi acest fapt se şi observă, de altfel. Există, deci, scriitori, unii dintre ei pur şi simplu minunaţi, cărora le este foarte greu să intre efectiv în roman şi este nevoie uneori să citeşti zeci de pagini bune pînă cînd să simţi că ai ajuns, într-adevăr, la o lectură aşa cum te aşteptai să fie şi cum îţi face plăcere să fie. Frances Mirallies spune că romanele nu încep niciodată acolo unde spun autorii lor că ar începe. Cred că este foarte bine spus aşa şi cred că este o frază asupra căreia este foarte bine să reflectăm. După ce ai scris o carte, trebuie să o citeşti cu atenţie şi să ai mare grijă unde anume începe romanul; iar balastul, desigur, să îl arunci.

C.P.: Da... Ce apreciaţi că este cel mai important pentru un scriitor?

C.S.: Răbdarea, tenacitatea, singurătatea. Se vorbeşte foarte mult despre talent şi despre inspiraţie (acesta, de altfel, este un cuvînt care nu îmi place deloc) şi foarte puţin despre muncă. De munca aceea constantă şi zilnică. Iar eu cred foarte mult în muncă.

C.P.: Cum arată, din punctul dumneavoastră de vedere, locul ideal pentru a scrie? Fie ca oraş, fie ca design intim...

C.S.: Barcelona, în mod natural. Mai precis: Barcelona, camera mea de la ultimul etaj al casei mele, în care mă închid ca să rămîn singură cu mine şi cu personajele mele şi în care, atunci cînd scriu, nu au ce căuta pisicile mele, de regulă foarte curioase şi uneori chiar obraznice de-a dreptul... Şi nu invoc întîmplător anume acel loc – noi ştim cu toţii că spaţiul pe care îl preferăm nu este numai un simplu spaţiu fizic, ci este şi o proiecţie a ceea ce avem în interiorul nostru. Or, acolo, la mine acasă, în camera mea de scris, în Barcelona, am tot ce îmi trebuie pentru a scrie. Dacă acum, în timp ce noi vorbim, ar intra în acea cameră cineva şi ar arunca o privire la obiectele care sunt în camera mea de scris din Barcelona, şi-ar putea face o idee despre ce fel de persoană sunt pornind doar de la acele obiecte.

C.P.: À propos de obiecte: de ce daţi aşa de mare importanţă obiectelor în proza pe care o scrieţi? Aţi şi spus cîndva: „mereu sfîrşesc prin a avea măcar un obiect important în cărţile pe care le scriu“.

C.S.: Aşa e. Am o relaţie foarte specială cu obiectele. Şi în Jumătate de viaţă apare un obiect care iese în evidenţă – este vorba despre o forfecuţă. Mai este şi o umbrelă, care spune cam multe, la un anumit moment. Cred că ţine de o curiozitate personală, poate chiar de o obsesie – şi anume, încercarea de a vede pînă la ce punct obiectele pot să vorbească despre noi. În plus, mai este şi un fel de nelinişte, atunci cînd te gîndeşti că obiectele pot fi eterne, în vreme ce noi, oamenii, suntem muritori.

C.P.: Aşadar, obiectele noastre vorbesc mult despre noi?

C.S.: Da. O fac destul de mult. Şi ceea ce spuneam despre cineva care ar intra la mine în cameră şi care, privind la ce am acolo, şi-ar face o idee despre cine locuieşte acolo, la fel e şi în cazul altor oameni. Şi, la fel e, schimbînd ceea ce e de schimbat, şi în romane. Cel puţin, în romanele mele.

C.P.: Este suficient ca literatura să emoţioneze? De ce, de fapt, este aşa de importantă emoţia pentru literatura pe care o faceţi, ca „arhitect de emoţii“, aşa cum afirmaţi chiar dumneavoastră despre dumneavoastră?

C.S.: Emoţiile sînt importante pentru că, în felul acesta, emoţionându-ne, putem fixa memoria. Noi, oamenii, păstrăm în memorie acele lucruri sau persoane care ne-au emoţionat – în sens bun sau în sens rău. Aşa că, dacă vrei ca oamenii să îşi aducă aminte de tine, trebuie să începi prin a-i emoţiona. Apoi, prin emoţii, putem vorbi despre alte fiinţe umane, diferite de noi, dar cu care ne-am putea identifica sau în care ne-am putea regăsi. Şi aceasta trebuie să fie, de altfel, ţinta unui roman: să ne dea posibilitatea de a gîndi cu o altă minte şi de a trăi cu o altă viaţă. Cazul romanelor de calitate, desigur.

C.P.: Aţi mai spus cîndva că „este imposibil să trăieşti cu spatele la trecut“. De ce aşa? Mă gîndesc că nu e vorba doar de nostalgie şi nici în primul rînd vorba despre aceasta...

C.S.: Pentru că trecutul e prezent. Trecutul, de fapt, nu trece. Cu toţii suntem o reflecţie a unui trecut care s-a tot adunat, pînă am ajuns să fim ceea ce suntem. Atît în viaţa privată, cît şi în acea dimensiune a vieţii noastre care are conturul unei „vieţi publice“, găsim fragmente din acel trecut care sunt încă prezent. Şi noi nu ne putem înţelege pe noi înşine, dacă nu înţelegem mai înainte trecutul care stă în spatele nostru şi care ne facem să fim vii şi ceea ce suntem acum. Şi, pentru că memoria este destul de slabă şi înregistrează puţin, de aceea există romanele. Pentru a-şi aduce ele aminte în locul nostru.

C.P.: Ca şi cum ar fi, între altele, un supliment special de memorie...

C.S.: Da. Un fel de supliment de memorie. De exemplu, dacă vrei să îi asculţi pe cei care au murit, nu este nevoie să convoci o şedinţă de spiritism. E suficient să deschidem un roman. Din secolul 19 sau şi mai din urmă. Îţi dai seama, în felul acesta, şi ce simţeau, şi cum vorbeau, şi cum gîndeau.

C.P.: Prinde mai mult (din) mintea umană proza decît o poate face poezia?

C.S.: Nu cred că are legătură cu genul, ci mai degrabă cu tipurile de emoţii pe care ni le poate trezi un roman sau pe care ni le poate trezi un poem.

C.P.: Departe de cărţi, aţi mai spus cîndva, aţi fi fost nefericită. Ce fel de fericire sau ce fel de fericiri ne dau sau ne pot da cărţile?

C.S.: Lumea fără cărţi ar fi un loc foarte, foarte trist. Viaţa în sine e destul de plictisitoare şi atunci e nevoie de ceva mai mult. În cărţi găseşti răspunsuri la întrebări, găseşti o revoltă, găseşti ceea ce nu ai putut să trăieşti şi niciodată nu vei apuca să trăieşti.

C.P.: Cînd nu vom mai avea nevoie de cărţi?

C.S.: Ce întrebare mai e şi asta? Eu nu pot să îmi imaginez că vreodată nu vom mai avea nevoie de cărţi. Dacă omenirea ar renunţa la cărţi la un moment dat, atunci ar deveni o omenire bolnavă. Cărţile, în plus, pot da şi o companie foarte plăcută. Cînd sînt acasă şi am nevoie de un timp de linişte pentru mine, mă duc în bibliotecă. Nici nu e nevoie să deschid o carte, pur şi simplu e suficient să le privesc ca să mă liniştesc.

C.P.: Ficţiunea este... realitatea dumneavoastră?

C.S.: Nu toată, dar realitatea care merită sfîrşeşte prin a deveni ficţiune. Şi, dacă aş putea, în mod cert, aş trăi mai mult în ficţiune decît în realitate.