Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Caragiale - "Jurnal" exegetic de Irina Marin


Caragiale - "Jurnal" exegetic

Având în vedere că avem de-a face cu un membru al Partidului Liber-Schimbist, "recidiva" domnului Ştefan Cazimir, publicată anul acesta de Grupul Editorial Naţional şi Editura pentru Literatura Naţională, poate părea paradoxală. Caragiale Recidivus este o reeditare a textelor sale de exegeză caragialiană elaborate de-a lungul unei perioade de trei decenii - o mai grăitoare dovadă de consecvenţă nici că puteam primi din partea sa. Retipărirea acestor texte, menţionează autorul în cuvântul premegător, a fost făcută fără "cosmetizări", acest lucru însemnând că vom afla în paginile cărţii o evoluţie organică a stilului critic practicat de autor în decursul celor aproape treizeci de ani care s-au scurs de la redactarea primului său studiu, Caragiale - Universul comic.
Odată ce marile teme au fost stabilite, iar personajele, clasificate în funcţie de tipologie, domnul Ştefan Cazimir revine periodic asupra unor aspecte, nuanţând interpretarea iniţială, sporind gradul de subtilitate al analizei (vezi, de pildă, atenţia acordată înzestrării narative a lui Caragiale, aşa cum se manifestă ea în registrul dramatic al operei sale - Arta narativă a "Scrisorii pierdute").
Un motiv pentru reluarea unor teme caragialiene din perspective diferite, "oblice", este sugerat de autorul însuşi în Arta compoziţiei din 1983: "Cine mai percepe astăzi, ca în vremea premierelor absolute, ştiinţa dramaturgului de a trezi şi întreţine curiozitatea, de a crea suspensii şi de a rezerva surprize, de a produce lovituri de teatru, când aproape orice ins care păşeşte în sala de spectacol cunoaşte piesa pe dinafară? (...) Remediul nu poate consta decât în refacerea pe căi oblice a ingenuităţii noastre de percepţie, în "uitarea" deliberată şi provizorie a unor fapte cu scopul recuperării altora, încărcate cu propria lor semnificaţie şi valoare." Aşadar, dincolo de dorinţa de a îmbunătăţi, de a adânci, hermeneutica textelor lui Caragiale, autorul încearcă să evite blazarea comentatorului familiarizat până la obsesie cu obiectul său de studiu.
Volumul de faţă mă duce automat cu gândul la deontologia jurnalului datorită faptului că, mai înainte de a fi o carte de exegeză literară, este o mărturie a odiseii personale a autorului în lumea caragialiană. Meritul domnului Cazimir stă tocmai în aceea că a păstrat caracterul organic al analizelor, neintervenind în succesiunea vârstelor sale critice.

Stefan Cazimir, Caragiale Recidivus, Colectia ESEURI si STUDII, Grupul editorial National si Editura pentru Literatura Nationala, Bucuresti, 2002, 614 pag


Răspărul postmodernist

De la spiritul caragialian tradiţional promovat de profesorul Cazimir trecem acum la ceea ce am putea numi avatarul său postmodernist, ilustrat de cartea lui Călin-Andrei Mihăilescu, Ţară europsită, o colecţie de eseuri apărută recent la Editura Curtea Veche. în paginile acesteia totul pare străbătut de o fluiditate heraclitiană, limba însăşi se metamofozează şi se pliază docilă gândului insurgent. Căci despre asta e vorba în ultimă instanţă în eseurile lui Călin-Andrei Mihă-ilescu, despre răspărul tipic postmodernist, despre manifestarea în scris a unui spirit incomod, demitizant. Regăsim în textele acestui volum toate preocupările gândirii contemporane: dialectica identitate-alteritate, problematica istoriei, analiza filologică, "textualistă", a amănuntului politic, sindromul postcomunist şi altele.
Autorul este un nietzscheean, iar în eseurile sale, scrise într-un stil poetic ce aminteşte de cel al filosofului german (sau, mai aproape de noi, de cel al lui Cioran), epistemologia, politica şi teoria literară se îmbină în mod firesc, necesar. Analiza subtilă, plină de prospeţimea ironiei, uzează deopotrivă de argumentul psihologic şi de cel filosofic. Iată, spre exemplu, răspunsul dat de autor ideii isterice cum că poporul român e pe cale de sinucidere: "Se zvoneşte că ne-am sinucide. Că poporul român s-ar autoanula ca popor, că ar dispărea adică. (...) Cu toate acestea, cele ce se petrec în România nu ţin de sinuciderea unui popor, ci de supravieţuirea lui; şi nimeni nu este mai departe de sinucidere decât cel pregătit să supravieţuiască. (...) Conştiinţa e o achiziţie recentă în ordinea naturii şi, după cum spunea Jung, aflată încă în fază experimentală. De aceea ea e prima sacrificată atunci când vremile trec, grele, peste noi. Iar valorile pe care le credeam eterne şi pe care spiritul le naşte sunt înecate în supa biologică. Fără spiritualitate adevărată, noi nu trăim - supravieţuim, ne perpetuăm."
O practică foarte răspândită în volumul de faţă o constituie jocurile de cuvinte, cunoscutele jocuri cu cratima, în care sensuri consacrate, puternic vehiculate, dar pietrificate, deraiază prin inserarea unei cratime subversive, propunând o perspectivă neaşteptat de nouă şi de actuală. Este cazul eseului intitulat dia/di, în care autorul citeşte cuvântul "dialog" în două sensuri opuse: "unul provenind din dia-logos - dinamica vorbei şi a gândirii; celălalt, prin falsă etimologie, din di-alogos - amuţirea reciprocă a gândirii celor doi care îşi reprezintă opiniile. Voi păstra "dialog" (spune eseistul) pentru cel dintâi, dând celui de-al doilea numele de teatru."
Eseurile lui Călin-Andrei Mihăilescu pendulează între aprecierea mucalit-aforistică (vezi Top 10 Reasons for Being Romanian: "1. Your tongue is the most Latin of Slavic languages, the one Adam spoke") şi argumentul dezvoltat pe larg, cum este, de exemplu, cel referitor la structura mitică, utopică, pe care se articulează felul de a gândi al românilor (vezi Utopia română - 12. Când totul se poate). Dezinvoltura şi nonconformismul autorului, pe care H.-R. Patapievici le numeşte, în prefaţa la acest volum, "dansul pe tăişul sabiei", fac din lectura cărţii un deliciu intelectual.

Călin-Andrei Mihăilescu, Tară europsită, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2002, 218 pag.