Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Dans:
Caragiale... pe scena teatrului liric de Dumitru Avakian


A-l pune astăzi în scenă pe Caragiale presupune asumarea unei poziţii, a unei răspunderi; o altfel de răspundere decât cea artistică, cea pe care o presupunem în mod firesc. Este răspunderea ce priveşte viziunea noastră actuală vis-à-vis de operă, este răspunderea poziţionării noastre faţă de opera marelui clasic. Să nu dramatizăm.
S-a încheiat stagiunea 2001 - 2002; în a doua parte a acesteia - rostuite pe parcursul anului aniversar închinat memoriei lui Caragiale - două momente petrecute la nivelul teatrului liric, de asemenea al teatrului de dans, readuc în atenţie aspecte ce ţin de condiţionarea limbajelor artistice, de determinările reciproce ale acestora în cadrul actului scenic. Am în vedere spectacolul în reluare cu O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, pe scena operei bucureştene, spectacol datorat regizoarei Cătălina Buzoianu, am în vedere recenta premieră La douăşpe trecute fix, o adaptare după Caragiale, spectacol realizat de coregrafa Adina Cezar în colaborare cu Teatrul �Oleg Danovski" din Constanţa, în baza scenariului semnat de Ana Maria Munteanu.
În ambele cazuri, captivant îmi apare raportul determinărilor ce condiţionează libertatea creatorului, aria de desfăşurare a acestuia. În ambele situaţii reperul îl constituie Caragiale. Determinările limbajelor sunt diferite, viziunile regizorale sunt diferite şi, desigur, rezultatele se definesc în consecinţă.
În cazul recentului spectacol de la Constanţa, cele două creatoare nu au avut în vedere revitalizarea scenică a lumii lui Caragiale. Adina Cezar şi-a propus şi a realizat definirea unei posibile viziuni contemporane asupra spiritului caragialesc într-o interpretare coregrafică a unor fragmente de texte din Conu Leonida..., O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută; textele înseşi, aidoma unor inserţii succinte, au rolul de a declanşa situaţiile scenice pe care mişcarea dramatică, dansul, o prelungesc sub semnul unei viziuni poetice ce aparţine timpului nostru, ce ne aparţine nouă. Între pitorescul derizoriu, între suculent, între comic, pe de-o parte, şi meditaţia filozofică marcată de o viziune sensibil poetizată, pe de alta, spectacolul companiei �Oleg Danovski" se dovedeşte a fi un spectacol de echipă de o bună fluenţă privind derularea momentelor scenice.
La douăşpe trecute fix este sintagma emblematică a spectacolului... este marcată de zona grotescului echilibrată în registrul grav prin defilarea implacabilă a Timpului, personaj vaporos, evanescent şi totuşi permanent prezent, purtând în mod simbolic jobenul cel alb al orei de cumpănă, personaj întruchipat cu demnă ţinută de Liliana Iorgulescu.
Un solo expresiv, elemente de mimă subtil elaborate, susţine Aliss Tarcea în rolul Ziţei, iar în acela al lui Chiriac, Călin Hanţiu aduce un farmec inspirat al bonomiei de mahala.
Este spectacolul unei detaşări, un spectacol al eliberării de Caragiale prin Caragiale... căci ne regăsim în Caragiale noi cei care - la fel ca şi Adina Cezar - avem curajul de a-l privi astăzi, de a-l privi, de a-l preţui în altfel decât au făcut-o părinţii noştri. Este o libertate câştigată în baza unei anume extensii a spiritului... inclusiv a detaşării faţă de tipul de limbaj, faţă de litera textului literar-dramatic, aparte de felul în care am fost obişnuiţi privind montările teatrale ale deceniilor de mijloc ale secolului trecut. E un spectacol al revizuirilor inspirate, deloc rebarbative, deloc marcate de complexe, de zelul vindicativ al demitizărilor.
Cu câteva luni în urmă, pe scena operei bucureştene, spectacolul Cătălinei Buzoianu cu O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, se constituie într-o reluare pe care - trebuie să mărturisesc - aş fi dorit-o lucrată de autoare însăşi. Montarea acestei opere, ce se construieşte pe litera şi spiritul textului dramatic al lui Caragiale, pune probleme dintre cele mai complicate în plan scenic şi muzical dramatic. Realizat în baza textului original, libretul construit de compozitor însuşi marchează cu sens puternic orientativ inclusiv natura declamaţiei vocale; este o declamaţie intonată, de o impresionantă vervă, prelungind în spaţiul vocal al declamaţiei lirice, sensurile textului literar-dramatic, şi pornind din apropierea intimă a acestuia. Situată în această perspectivă a relaţiei condiţionate dintre construcţia dramatică - am în vedere textul muzical dramatic al operei - şi natura declamaţiei vocale, admirabil împlinite de Paul Constantinescu, în această perspectivă consider, deci, că spaţiul de acţiune al creatorului de spectacol, al regizorului, nu se dovedeşte a fi prea generos. Scena cu tentă onirică - spre exemplu, momentul rotaţiei caruselului, era chemată a da o adâncime, un relief orientat spre zona de mister a unui grotesc aflat la limita kitsch-ului, aspect neîmplinit pe parcursul reluării actuale. Rezolvările muzicale valabile le datorăm unui grup de merituoşi cântăreţi, lui Paul Basacopol şi Valentin Vasiliu în duo-ul Dumitrache - Ipingescu, lui Florin Diaconescu în rolul lui Chiriac, Adrianei Alexandru în Spiridon, lui Alexandru Agarici în rolul Rică Venturiano, Lilianei Dumitrache şi Ruxandrei Ispas în rolurile Veta şi Ziţa.
Eficient susţinută s-a dovedit a fi evoluţia orchestrală, o evoluţie bine coordonată inclusiv în plan scenic, susţinere orchestrală datorată dirijorului Iurie Florea. Şi în actuala reluare această producţie trebuie atent îngrijită, trebuie bine întreţinută căci - o spun cu toată convingerea - ea contribuie la definirea identităţii scenei bucureştene; este un titlu pe care trebuie să îl onorăm cum se cuvine căci se află ...la el acasă, aici, la opera bucureşteană, companie pentru care a fost, în fond, creat.