Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Viaţă şi cărţi:
Capodopera necunoscuta de Nicolae Manolescu

Are oare vreo importanță unde sau când, în ce împrejurări sau stare sufletească am citit prima carte? Sau cum am recitit-o, dacă am uitat-o sau dacă a trecut destul timp de la lectura anterioară ca să ne producă o cu totul altă impresie? Are, probabil, importanță, dacă împrejurările cu pricina au contribuit cu ceva la înțelegerea cărții, furnizându-ne, de exemplu, un context, personal, istoric sau literar, care să ne fi marcat în vreun fel lectura. Întrebarea de mai sus mi-am pus-o prima oară tocmai într-o astfel de împrejurare neobișnuită. Absolut întâmplător mi-a căzut în mână o carte despre care nu auzisem, cum nu auzisem nici de numele autorului ei. Dacă țin bine minte, am cumpărat traducerea fiindcă apăruse în seria de Romane ale secolului XX inițiată de Romul Munteanu la Editura Univers la începutul anilor 70 și pe care o urmăream. E vorba de romanul lui Elias Canetti Autodafé, titlu tradus în românește rin Orbirea. Abia mai târziu am aflat că autorul își publicase romanul în 1936, bucurându-se de prețuirea contemporanilor, dar uitat apoi, poate și din cauza războiului, care pusese capăt unei lumi, spre a fi redescoperit în Occident peste două decenii. Spre lauda editorului nostru, versiunea românească a venit cam tot atunci, într-un moment de sincronizare cu Europa de care puțini își mai aduc aminte, și înainte ca Elias Canetti să primească, în 1981, Premiul Nobel. După aceea, și alte cărți ale lui au fost traduse, unele, cum ar fi trilogia autobiografică, foarte prost, spre deosebire de Orbirea.

De ce n-am uitat prima lectură a romanului lui Elias Canetti? Fiindcă a fost singura dată în viața mea de cititor împătimit când, citind un roman de care nu aveam habar, am trăit sentimentul limpede că este o capodoperă. Nu e de mirare că acest lucru ni se întâmplă rar sau deloc. Operele literare nu duc o existență solitară. Ele aparțin unei literaturi, unei epoci, sunt legate de o societate, de o tradiție sau de un curent artistic. Chiar dacă nimeni, nici criticii de meserie, nici istoricii literari nu citesc toate operele dintr-o literatură, ei au cunoștință de ele, indirect, din bibliografii sau din biografii, ca și din istoriile literare. Vă amintiți de tabelul lui Mendeleev, în care fiecare element își are pătrățelul lui, într-o ordine riguroasă, care ne permite să-i cunoaștem cel puțin două caracteristici, chiar și fiind vorba de elemente încă nedescoperite în natură. Literatura unei țări este un astfel de tabel. Deținem informații, mai mult sau mai puțin precise, despre opere pe care nu le-am citit, ceea ce exclude din principiu surprizele de felul celei avute de mine când mi-a căzut în mână Orbirea lui Canetti.

Cum e cu putință să nu fi știut nimic despre unul dintre cele mai mari romane ale secolului? Perplexitatea mea de aici a venit. {i ei îi datorez faptul că romanul mi s-a fixat de la prima lectură în memorie cu o precizie mergând până la ultimele amănunte. Sigur, nu era greu să-mi dau seama de cauzele igoranței mele, care, vai, nici măcar nu se limita la Canetti. Îi cuprindea și pe Musil, și pe Broch și pe alți scriitori din Austria interbelică de ale căror capodopere Occidentul va lua cunoștință abia după război, nu cu mult înaintea noastră, deși noi trăiam într-o provincie culturală care nu avea nimic în comun cu provinciile din Mitteleuropa habsburgică de dinainte de 1914 pe care câteva dintre romanele lui Canetti și compania o zugrăvesc cu o anumită cruzime. Estul Europei n-a fost întâmplător numit „lagăr“ pe timpul ocupației sovietice. În anii 50 „lagărul sovietic“ era etanș, izolându-ne de Occident, ca și de propria noastră istorie. Cei puțini care își păstraseră contactele au plătit cu închisoarea faptul de a fi corespondat sau de a fi primit cărți sau reviste din „lumea liberă“, altă expresie astăzi demodată, antonimă față de aceea precedentă.

Norocul generației mele a constat în liberalizarea elativă de după 1965, datorată încercării, perfect reușite, de altminteri, a lui Ceaușescu de a se legitima în partid și în stat. Așa se explică sincronizarea nesperată care a făcut ca traducerea Orbirii să urmeze îndeaproape retipărirea romanului în Occident. Odată declanșat, procesul n-a mai putut fi pe de-a-ntregul oprit, cu toate retractările ulterioare ale regimului. Musil, Broch și întreaga pleiadă de scriitori moderni i-au urmat lui Canetti, după ce, în anii 50, această favoare nu le fusese făcută decât acelora dintre romancierii secolului XX care „colaboraseră” cu Moscova. Iată cum o împrejurare nedorită a condus la cea mai mare descoperire de lectură din lunga mea viață de cititor. N-aș fi avut, în împrejurări normale, ocazia de a descoperi pe cont propriu o capodoperă necunoscută.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara