Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Capcanele dreptăţii de Sorin Lavric

Una din experienţele neplăcute pe care le-am trăit cu toţii după 1989 este dezamăgirea de care am avut parte cînd, deschizînd cartea unui politician contemporan, am fost copleşiţi de justificările cu care autorul îşi apăra prestaţia politică. Un şuvoi de argumente menite a-l face pe cititor să înţeleagă că, în ciuda măsurilor bune luate de autor, lucrurile ieşiseră cum nu se poate mai prost. Pandectele acestea autojustificative, avînd rostul unui pro domo sua ostentativ şi agasant, sînt atît de numeroase pe piaţa noastră de carte încît, deschizînd cartea lui Victor Babiuc, m-am aşteptat să întîlnesc acelaşi scenariu: strădania unui fost politician de a-şi convinge cititorii de imaculata sa activitate politică. Surpriza a venit din faptul că, înşelîndu-mi orizontul de aşteptare, cartea de dialoguri dintre Victor Babiuc şi Vasile V. Popa are altă temă şi alte motivaţii. Tema stă în rostul pe care legea îl are în societatea umană, iar motivaţia ei ţine de dorinţa autorului de a le risipi românilor cîteva prejudecăţi.

Ideea cea mai surprinzătoare a cărţii - şi este surprinzătoare pentru că vine împotriva unei prejudecăţi de care suferim astăzi cu toţii - este aceea că, în orice societate umană, rostul justiţiei nu este acela de a face dreptate, ci de a aplica legile. Dreptatea e una, legile sînt cu totul altceva. Cine crede că legile sînt făcute pentru a împărţi dreptatea între oameni va trăi mereu cu convingerea că justiţia e murdară şi că slujitorii ei sînt nişte şnapani irecuperabili. În realitate, dreptatea e un cuvînt al cărui înţeles descinde din mitologia umanităţii şi din simţul moral cu care fiecare om tinde să judece comportamentul semenilor.

Avem în noi un adînc simţ al reciprocităţii în materie de gesturi umane, un simţ graţie căruia, în cazul săvîrşirii unei greşeli sau al înfăptuirii unei fărădelegi, încercăm imediat repararea lor: greşeala trebuie îndreptată, iar fărădelegea trebuie desfiinţată. Din păcate, greşelile sînt irevesibile, cum şi efectele unei fărădelegi sînt adesea ireparabile. Şi atunci, în lipsa unui mijloc prin care să putem corecta sau anula urmările unei infracţiuni, nu ne rămîne la dispoziţie decît pedeapsa.

Pedeapsa este reacţia pe care o avem în faţa unui rău ale cărui consecinţe nu le mai putem desfiinţa. Pedeapsa nu poate să refacă starea iniţială de dinainte săvîrşirii fărădelegii, ci poate doar să împiedice repetarea ei. Dacă pedeapsa ar putea repara complet răul făcut, anihilîndu-l pînă la stadiul în care lucrurile ar sta ca şi cum răul nu ar fi fost săvîrşit, atunci dreptatea ar fi cu adevărat posibilă. Aşa însă, pedeapsa este măsura punitivă prin care răului i se răspunde cu aceeaşi măsură: printr-un alt rău. Orice pedeapsă e rea pentru cel care o îndură, dar fără ea răul în lume nu ar mai putea fi stăvilit. Şi atunci, deşi este rea, pedeapsa e bună pentru ordinea comunităţii în sînul căreia este aplicată.

În lumea ireversibilă şi univocă în care trăim, dreptatea, înţeleasă fie ca refacere a stării iniţiale (cea premergătoare săvîrşirii răului), fie ca reciprocitate în virtutea căreia greşeala primeşte o reacţie pe măsură, dreptatea aceasta rămîne un simplu deziderat. Este idealul pe care îl purtăm în faţa ochilor din nevoia de a nu ne pierde iluziile despre viaţă. E mirajul moral iscat de instinctul spontan al reciprocităţii umane, un instinct care, neputînd să-şi găsească satisfacţia în această lume, proiectează dreptatea în cealaltă lume, lumea de apoi. E compensaţia prin care putem să supravieţuim psihic într-o lume în care dreptatea nu are ce să căute. Căci dacă lumea e nedreaptă, măcar Dumnezeu să fie drept. Şi atunci nu ne rămîne decît să-i dăm lui putinţa de a corecta şi îndrepta toate inechităţile, mîrşăviile şi crimele pe care justiţia lumii acesteia nu le poate corecta sau îndrepta. Pe scurt, dreptatea este un atribut divin, tocmai de aceea ea nu există în lumea noastră. Dacă ar exista, atunci lumea ar dispărea, pînă într-atît de esenţială îi este lumii nedreptatea. Iată de ce ideea că pînă la urmă dreptatea va triumfa, la fel ca ideea că adevărul va ieşi în final la iveală precum untdelemnul deasupra apei, aceste idei sînt prejudecăţi vitale fără de care integritatea noastră psihică ar fi ameninţată cu desfiinţarea. Fără ficţiunea dreptăţii, ne-am pierde cu toţii minţile.



Şi pentru că nu poate face dreptate în lume, justiţia oricărei societăţi se mulţumeşte cu rolul de a păstra ordinea ei. Justiţia este principala sursă de ordine şi disciplină în interiorul unei comunităţi, iar un echilibru social nu poate fi închipuit într-o societate în care majoritatea oamenilor încalcă legile. Şi atunci totul e o chestiune de proporţie: cei care încalcă legea trebuie să fie o minoritate în rapot cu cei care o respectă. Aşa că rolul justiţiei este să pătreze această proporţie în limitele unei homeostazii sociale viabile. De acest rol de conservare a homeostaziei organismului social, o homeostazie fără de care orice societate s-ar prăbuşi în anarhie, de acest rol justiţia se achită într-un singur fel: aplicînd legile şi veghind asupra respectării lor. Ordinea colectivă şi echilibrul social, acestea contează cu adevărat în existenţa unei comunităţi, nu dreptatea. Tocmai de aceea ordinea nu poate exista decît dacă legile sînt respectate, în vreme ce deseori dreptatea nu se poate face decît încălcînd legile existente. Mai mult chiar, sînt cazuri în care, aplicînd legea, ordinea este păstrată cu preţul săvîrşirii unor mari nedreptăţi.



Orice pornire justiţiară individuală prin care se caută să se facă dreptate împotriva legilor în vigoare este un focar de dezordine socială. Şi chiar dacă pornirea justiţiară este îndreptăţită moral - cînd nimeni nu îţi face dreptate, îţi faci singur - ea nu poate fi acceptată din punct de vedere al ordinii sociale. Justiţiarii pe cont propriu, deşi au tot dreptul moral să procedeze în spiritul reciprocităţii umane, sînt o sursă directă de haos social. Căci dacă toţi ne-am face dreptate singuri, cu timpul nu vom mai avea în mijlocul a ce să ne facem dreptate: societatea ar dispărea.

Ordinea este mult mai importantă decît dreptatea, şi asta pentru că ordinea este un concept statistic, ea privind masa oamenilor şi nu cazurile individuale ale fiinţelor în carne şi oase. Iar binele global al societăţii depinde cu precădere de ordinea din sînul ei, iar nu de dreptatea de care are parte un om sau altul. Iată de ce, atunci cînd ai de ales între salvarea ordinii şi slujirea dreptăţii, alegi ordinea colectivă şi sacrifici dreptatea cîtorva fiinţe individuale. Dacă ai proceda invers (fiat iustitia pereat mundus), ai distruge ordinea în numele dreptăţii şi atunci nu vei mai avea nici o societate înlăuntrul căreia să poţi pronunţa cuvîntul dreptate. Dar şi invers, cînd, din dorinţa de a asigura ordinea, ajungi să emiţi şi să aplici cu scrupulozitate prea multe legi (summum ius, summa iniuria), atunci nu numai că dreptatea e inexistentă, dar în plus chiar şi ordinea va avea de suferit. Hăţişul legislativ este tot atît de distrugător ca şi vidul legislativ: naşte haos, iar haosul împinge nedreptatea la o treaptă insuportabilă.

Tot ceea ce poţi face în acest caz este că legile prin care păstrezi ordinea să fie ţinute în cumpănă de legi menite a proteja individul. Numai că drepturile omului nu privesc dreptatea omului, ci protecţia lui în faţa unor legi care îl pot distruge în numele raţiunii de stat sau al ordinii de drept. E o prejudecată să credem că legea este dreaptă şi că în ea găsim ceva din natura echitabilă a convenţiei sociale. Justiţia nu este o instanţă impersonală şi nepărtinitoare, dimpotrivă, ea este expresia unui act de partizanat politic. O lege, înainte de a deveni act juridic, adică act normativ menit a influenţa comportamentul oamenilor, a fost un act politic. Cu alte cuvinte, orice lege începe prin a fi politică şi sfîrşeşte prin a fi juridică: ea este făcută de politician, dar este aplicată de jurişti. Iar cei care fac legile - parlamentarii - sînt partizanii unei anumite concepţii despre lume. Ei vor apăra această concepţie deoarece de ea depinde însăşi existenţa lor. De pildă, într-o societate capitalistă, cei favorizaţi de legile emise în cadrul ei vor fi tocmai deţinătorii de capital, adică cei fără de care societatea respectivă nu ar mai fi capitalistă.

Şi atunci legile au menirea de a conserva condiţiile ce stau la baza societăţii în care ele se află în vigoare. E ca şi cum legile ar da naştere mediului fără de care ele însele nu ar mai fi valabile. Într-un asemenea mediu, legile nu numai că oglindesc raporturile sociale dintre oameni, dar le şi modelează. Iar ceea ce face ca democraţia să fie sistemul politic de preferat în locul altora este că, în cadrul ei, partizanatul politic este ţinut în frîu de legi ce-i atenuează cît mai mult efectele inechitabile. Iarăşi, totul e o chestiune de proporţie socială.

În concluzie, avem de-a face cu o carte de filozofie a dreptului, una din puţinele cărţi de acest gen care nu te plictisesc după cîteva pagini. Explicaţia vine din faptul că autorul nu face speculaţie fadă pe marginea justiţiei şi dreptului. Babiuc nu face teorie, ci împărtăşeşte o experienţă. Sau mai bine spus, face teorie din interiorul unei experienţe proprii din domeniul juridic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara