Deci, teribil personaj acest Cantacuzin! Un Boss ahtiat de cultură. N-a editat el Biblia de la Bucureşti? Un tip de renaştere valahă, dozând în părţi egale inteligenţa rafinată şi otrava, argumentul fiind şi cucuta, lichidându-şi cu sânge rece adversarii, până când pieri şi el, otrăvit...
Cum arăta el? Neculce l-a văzut şi l-a prins în această frază grea:
Om mare la stat cu ochi ca de bou, harnic, darnic, milă mare făcč la streini, la slujitori. Cheltuič mult, să-ş facă nume, iar nu să strângă.
Un generos în aparenţă, mânuind cu iscusinţă arma vremii, corupţia. (A vremii, numai?...)
Dincolo, Cantemir analfabetul. Un viveur sigur pe el.
Intelectualii, Miron Costin, căruia i-a tăiat capul şi toţi intelectualii vremii îl ironizează la mese pe bătrân şi pe Iordachi, precautul, ministrul de finanţe:
Mai des cu păharele, măria ta, şi mai rar cu orânduielili, că ţara îi iertată de la Poartă, ş-ei vrč să-ţi dai măria ta sama odată şi nu-i putč.
Aceeaşi violenţă, la muntean. Care visează copacul de aur din al cărui falnic trunchi o ramură este cantacuzină. Ea desfăşoară o mare energie diplomatică şi militară. Strânge oşti în Muntenia. Lansează pe Argeş vase cu provizii să le îndrepte spre Dunăre. Se înţelege cu căpeteniile sârbeşti. Trimite la nemţi soli. Printre care şi pe aga Bălăceanu, ginerele său. Repede un crainic şi la Moscova. Să se lase în jos muscalii. Să coboare spre Buceag, să dea sprijin la momentul oportun, când turcii, înaintând spre Belgrad, el, domnul creştin al }ării Româneşti, ar năvăli cu toţi aliaţii spre sud, să "apuce }arigradul" (visul, încă nevisat, al lui Petru cel Mare, al cărui rol în istorie, abia începe).
Trebuie să recunoaştem: după unirea efemeră a ţării sub Mihai Viteazu, de la care abia trecuse un secol, planul lui Şerban vodă Cantacuzino de a reînvia Bizanţul, cu o sucursală la Bucureşti, este a doua tentativă grandioasă a carpat-dunărenilor. N-a fost să fie. Mişcarea va fi inversă. Fanarul va veni el încoace, iar epoca fanariotă se va lăsa curând, grea, peste noi...
*
Cum sunt şi moldovenii aceştia... Refractari. Molateci. Opuşi măreţiei visate. Şi, culmea, pro-turci. Ei care nici măcar nu vieţuiesc sub răsuflarea Islamului la Dunăre. Mai sunt şi Cupăreştii. Boieri moldoveni oploşiţi la Iaşi. Care tot umblă cu pâra pe la înalta Poartă. Şerban Vodă se împotriveşte, dar moare subit: "Ş-au şi murit". Efect stilistic colosal. Un "şi" micuţ; consecutiv; un şurubel vârât la iuţeală în sintaxă, şi moartea ne face să râdem...
Aici, pe tărâmul dintre proiect şi viaţă, supus oricărui neprevăzut, aruncă Neculce vorba lui mare:
Ce gândeşte omul, nu dă domnul!... şi dacă se întâmplă, dacă se nimereşte să dea, să ofere ceva, El îţi dă, îţi oferă ce nici nu te aştepţi şi nu meritai, şi chiar meritând, sperai la acel lucru de atâta vreme şi cu atâta deznădejde, încât oferta îţi pare o adevărată minune. Ca-n Dechemvrie 1989.
CULTURA şi inteligenţa complică istoria. Intriga se rafinează. Ambiţiile se ascund mai bine. Scopurile politice se învelesc în raţiuni din ce în ce mai subtile. Renaşterea, în fastul ei, înseamnă şi crima (de stat).Tradiţia sentimentală face din Constantin Brâncoveanu, ctitor strălucit de cultură, o victimă a cruzimii istorice...
N-a fost şi nici nu se putea, în acele timpuri, să fie altfel. Domn blând?...
Să ne gândim doar la acest episod relatat sec de Neculce. Ginerele lui Şerban vodă, Bălăceanu, inamic a lui Brâncoveanu, moare în luptă în tabăra nemţească pe care o alesese, ucis de cazaci, aliaţii voievodului muntean. Acesta, văzându-l mort pe rival, în ura lui, îi taie capul de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrăzii lui, de-au şedzut vrun an cu capul în prepeleac.
