marele scriitor paraguayan Augusto Roa Bastos (născut la 1917) este îndeobşte cunoscut prin capodopera din 1974, Eu, Supremul, răscolitorul roman sarcastic în care se construieşte sub ochii noştri şi în acelaşi timp se năruie zidul puterii absolute cu care zadarnic încearcă să se înconjoare „dictatorul perpetuu“ al Paraguayului între 1814 şi 1840, Gaspar Rodriguez de Francia.

Chiar dacă este inspirat de un personaj cu existenţă istorică reală, Supremul din roman nu este unul şi acelaşi cu Supremul din istoria Paraguayului. Opera lui Roa Bastos este mai curând un roman mitic decât unul istoric. Autorul a vorbit în repetate rânduri de o „contra-istorie“ pe care a urmărit să o reconstituie printr-o dublă operaţie de demitizare a istoriei oficiale şi de remitizare a realităţii istorice filtrate fictional. Şia denumit formula narativă realism halucinant, deoarece se consideră îndreptăţit să reacţioneze faţă de realitatea politică „halucinantă şi neverosimilă“ a ţării sale într-un mod la fel de halucinant, în care neverosimilul terifiant devine veridic.

Textul tradus aici aparţine unei scrieri anterioare romanului Eu, Supremul, intitulată Contravida, cu un prefix predilect, prin care scriitorul înţelegea opoziţia complementară viaţă-moarte, în tradiţia barocului hispanic şi a avangardismului, al cărui corifeu iberic Ramon Gomez de la Serna şi-a intitulat memoriile Automuribundia. Roa Bastos însuşi foloseşte des cuvântul moriencia pentru vivencia, un fel de vieţuire în moarte, extincţie recuperatoare a începuturilor mitice. Pasajul selectat cu titlul Calul de circ este un ecou din biografia scriitorului, care a urmat şcoala primară în satul Iturbe, cu întreaga nostalgie a întoarcerii la paradisul unei copilării fericite, desfăşurate sub pecetea miraculosului.

I

A doua zi aveau o şcoală nouă.

Omuleţul a strâns peste o sută de voluntari dintre băieţii mai mari şi a construit sala de clasă.

Cu ajutorul vecinilor şi din donaţiile negustorilor şi oamenilor mai înstăriţi, în trei luni sala era terminată.

Era clădirea cea mai frumoasă din sat.

Oamenii din Iturbe şi din satele învecinate se buluceau s-o admire.

Signore Octavio Doria, descendent al nobilei familii genoveze a amiralului Andrea Doria, ajuns un modest maistru la fabrică (în realitate era un excelent arhitect), a rămas surprins de capacitatea şi de îndemânarea înnăscută a învăţătorului de ţară, dovedite la construirea acestui edificiu, de necrezut pe vremea aceea, într-un sat prăpădit ca al nostru.

De unde scosese bietul dascăl Gaspar Cristaldo, comenta Doria în cercul lui de prieteni, aceste detalii în cel mai curat stil mudejar şi arcurile în plin centru din ampla galerie ce înconjura edificiul.

Signore arhitect Doria era silit să recunoască evidenţa.

– E un geniu pocitania asta mică, îl lăuda cu o admiraţie sinceră. Un geniu poate să apară oriunde. Uite că Iturbe a avut parte de unul pe cinste. Un Leonardo da Vinci de-o şchioapă izbucnea într-un hohot de râs cavaliere ufficiale.

Vitregiile soartei şi un trecut cam tulbure, pe care nimeni nu-1 cunoştea prea bine şi în jurul căruia se ţeseau tot felul de presupuneri care de care mai nebuloase, îl aduseseră pe signore Doria în Paraguay.

Ochii de mură coaptă şi trupul de trestie al unei iturbence oacheşe îl ancoraseră în sat pentru totdeauna.

Şi cu adevărat formau o pereche superbă.

Doria se bucura de o preţuire generală, pentru că era un om plăcut şi cumsecade. Opinia lui elogioasă despre capacitatea dascălului Cristaldo a fost hotărâtoare pentru cei care nu vedeau în bietul omuleţ decât un personaj aiurit şi maniac.

– Sigur, spuse unul în bătaie de joc. Toţi sunt genii si nebuni, când în cap au gărgăuni.

– E de ajuns să-1 vezi lucrând , spunea cavaliere ufficiale Octavio Doria. Eu unul n-am văzut nicăieri un om mai priceput.

II

Autorităţile l-au felicitat. Până şi preotul Orego, care nu-l vedea cu ochii buni pe omuleţul acela ciudat, de când el însuşi lansase zvonul că nu se născuse ca toţi oamenii.

Au venit inspectorii de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. I-au înmânat în faţa tuturor numirea ca director al şcolii primare. Era un lucru care se întâmpla pentru întâia dată în Paraguay.

O pecete mare de ceară roşie şi o panglică de satin de aceeaşi culoare stăteau mărturie pentru însemnătatea numirii.

Inspectorul delegat s-a aplecat din mijloc pentru a-i prinde în piept insigna Ordinului Corpului Profesoral.

Învăţătorul nu părea să fie prea impresionat şi emoţionat. Mai degrabă ai fi zis că era stânjenit şi ruşinat. Îşi coborâse foarte jos antenele de comunicare. Avea o înfăţişare jalnică.

Inspectorul, pus la curent de preot, îl întrebă de ce spunea că nu se născuse.

– Eu nu sunt decât un nenăscut adult, răspunse fără chef învăţătorul Cristaldo.

– De ce nenăscut adult? îl chestiona cu iritare inspectorul, care continuă să stea aplecat de mijloc, frecându-şi locul unde simţea înţepăturile de lumbago.

– Fiindcă, domnule, răspunse dascălul Cristaldo, la fel ca toţii oamenii mă nasc în fiecare zi şi când se face noapte mor.

Era cel puţin o explicaţie enigmatică. Inspectorul a rămas destul de umilit de ceea ce socotea a fi un răspuns nepotrivit din partea omuleţului.

Funcţionarii s-au privit cu enervare şi uimire. Nimeni nu înţelegea nimic. Şi-au spus că făcuseră o mare greşeală punând atâta răspundere pe umerii acestui nebun al satului.

Curând aveam să descoperim adevăratul înţeles al cuvintelor rostite de dascăl.

De îndată ce au plecat funcţionarii, dascălul şi-a scos insigna şi a pus-o în buzunarul din spate de la pantaloni. A desprins pecetea de ceară roşie ca să folosească materialul la experimentele din atelierul lui, cu ajutorul elevilor din clasa de avansaţi.

Am avut norocul să fiu unul dintre ei. L-am văzut cum a făurit, piesă cu piesă, porumbelul robot care i-a sporit faima de vrăjitor.

Porumbelul zbura dând înconjurul pieţei şi se oprea, obosit de atâta efort, pe masa dascălului.

În timpul acestor experimente părea electrizat el însuşi de energia psihică pe care o degaja, concentrat asupra izvorului ascuns care sălăşuia în el şi care ţâşnea prin toţii porii ca o radiaţie de neoprit.

Îşi trecea mâna peste penajul păsării mecanice, ce părea că se liniştise pe loc şi îşi ascunse capul sub aripă, ruşinată pesemne de slăbiciunea ei.

IV

Mic, obscur, diform, avea un chip care, pentru voi, elevii lui, era cel mai frumos şi cel mai drag.

În trupul acela micuţ, iscusinţa lui minunată ce venea de departe punea în mişcare o forţă incalculabilă. Era de ajuns să se uite la noi ca să simţim în privirea lui vibraţia unei energii care ne furnica facându-ne pielea ca de găină.

Deasupra noastră parcă plutea o boare de vânt, un sunet neauzit care ne spunea mai mult sau mai puţin aşa: exită un timp pentru a învăţa, un timp pentru a ignora şi altul pentru a afla; apoi un timp pentru a înţelege şi altul pentru a-ţi aminti.

O lua mereu înaintea gândurilor noastre. Le înţelegea şi le completa fară cuvinte.

În scurt timp am învăţat să citim, să scriem şi să facem fară greşeală cele patru operaţiuni.

Uneori se înfuria fiindcă nu-l înţelegeam prea bine. Ne ţintuia cu privirea, cu nişte ochi aprinşi ca doi licurici. Pe nasul prelung şi vulturesc parcă scotea flăcări de supărare.

– Învăţaţi să vorbiţi în tăcere. A vorbi nu e totuna cu a gândi. Cuvântul mort e prea strâns lipit de noi. Trebuie să-l faci să trăiască în ceea ce faci.

Totul revenea îndată pe făgaşul normal, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic şi în acelaşi timp s-ar fi petrecut totul.

Mereu rezervat, zgârcit la vorbă, scrutând ce avea să se întâmple, arăta totuşi limpede că-i plăceau hohotele noastre de râs şi de bucurie, chiar atunci când făceam glume pe seama lui.

V

Eulogio Carimbata i-a spus odată:

Domnule învăţător, sunteţi mereu serios. Parcă aţi fi un cal de circ.

– Unde ai văzut tu un circ? îl fulgeră dascălul.

– Nicăieri, răspunse cu privirea plecată Eulogio.

– Ei bine, atunci sunt un cal de circ, răspunse dascălul tară să clipească. Am râs în hohote.

Niciunul dintre noi nu fusese la circ şi cu atât mai puţin văzuse un dascăl prefăcut în cal de circ.

Dascălul a trecut de la mit la realitate.

S-a preschimbat pentru noi în acest cal incredibil. A scos un nechezat foarte puternic care ne-a asurzit.

A suflat asupra clasei o rafală de frig care ne-a făcut pe toţi să strănutăm şi ne-a silit să ne chircim picioarele sub bănci.

S-a auzit în clasă pufnetul unui cal.

Nu vedeam niciun cal nicăieri.

S-a auzit bocănitul de copite îndepărtându-se şi sărind peste gardul şcolii. Se vedeau vârtejurile de praf pe care le stârnea galopul calului nevăzut pe uliţele satului, până ce răpăitul copitelor s-a prefăcut într-un târâit de greiere.

Prezentare şi traducere de Andrei Ionescu