Nu ştiu dacă a venit momentul discutării, cu cărţile pe masă, a aportului douămiist la mutaţiile literaturii contemporane (studii critice de sinteză întârzie încă să apară), însă tot mai mulţi autori din tânăra generaţie încep să-şi livreze, în antologii sau chiar în cărţi inedite, o parte din producţia veche.

Complex precoce de automuzeificare sau încercare de testare a valabilităţii lor în timp, cert e că în ultimii doi ani Dan Sociu, Ştefan Manasia sau – foarte recent – Dan Coman şi-au reciclat, în proporţii diferite, dar cu modificări minime, fragmente mai vechi. Pe lângă câteva (puţine) poeme noi, în ERG, Dan Coman îşi preia, practic, piesele de rezistenţă care i-au adus succesul cu Anul cârtiţei galbene.
Şi n-aş zice că relectura la care ne îndeamnă cei mai buni debutanţi ai începutului de mileniu nu e instructivă, deopotrivă pentru revalorizarea scriitorului în cauză şi pentru înţelegerea contextului. Recitită azi, poezia lui Dan Coman – extrem de puţin predispusă la evoluţii interioare în cele trei volume de până acum – îşi pierde în mare măsură credibilitatea. Ce-i drept, supralicitarea valorică a poetului se poate explica prin mai mulţi factori, dintre care nu sunt de neglijat: nevoia refundamentării poeziei ca instituţie într-o perioadă când tot mai multe voci – rezumate de Ion Simuţ - îi proclamau dispariţia; urgenţa conceperii unei generaţii noi de poeţi, în oglindă cu valul de „ego.proză” ieşit la suprafaţă în aceiaşi ani; refundamentarea unei poezii existenţiale, grave şi înalte, în opoziţie cu minimalismul/mizerabilismul tot mai agresiv al fracturiştilor. În acest context, „neoexpresionismul” lansat şi girat de Al. Cistelecan însuşi (critic optzecist lipsit de parti-prisuri generaţioniste), cu cele două vârfuri de lance Claudiu Komartin şi Dan Coman, a devenit o marcă demnă de luat în serios.
Poezia ultimului îmi apare azi manierizată prematur. Faptul se vede numaidecât din lipsa stratificării experienţei poetice. ERG are mai degrabă aspect de volum omogen decât de antologie, întrucât nicio evoluţie interioară sau modificare retorică nu afectează discursul lui Dan Coman. Poemele rulează pe o bandă neîntreruptă de imagini care de care mai colorate expresionist sau suprarealist, dispuse însă într-o logică alb-negru. De o parte stă scenariul traumei sufleteşti puţin motivate exterior – ceea ce n-ar constitui numaidecât o problemă într-o formulă poetică spiritualizată – şi deloc detaliată ca mecanică interioară. În afară de câteva trimiteri la drama maturizării/ îmbătrânirii (vârsta de 26, 27 sau 30 de ani sunt ridicate, prin repetiţie, la rang de topos poetic), „fracturile interioare” ale personajului central par simple indispoziţii de moment, afectate simbolic printr-o dinamică previzibilă.
Dacă interioritatea emotivă sau sentimentală a dispărut complet, în schimb, instinctele compun, în imaginarul lui Dan Coman, o faună cât se poate de palpabilă şi de… previzibilă. „Pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tânăr”, „glasul atârnă în afara mea/ mic şi ţeapăn cât un stârv de albină”, „noaptea ni se strecoară fluturi sub unghii”, „zboară muştele ca descreieratele”, „la 27 de ani/ precum capul cocoşului lângă butuc/ la mică distanţă de corpul încă zvârcolindu-se/ corpul meu”, „chipul acoperit de viermi”, „peşti răpitori de-a lungul şi de-a latul sângelui meu”, „absolut în fiecare zi/ ca un mare plescăit de urs mari bucăţi din trupul meu/ picură dintr-o venă în alta”, „un cal cu picioarele trei sferturi în mijlocul pământului” sunt doar câteva dintre imaginile care dau seama de jungla psihologică a personajului din Ghinga. O junglă îndeajuns de domesticită, însă – prin inflaţie şi insistenţă –, căci de la un moment dat poetul pare să se ia la întrecere cu sine însuşi în epuizarea tuturor asocierilor posibile dintre animale şi metamorfozele organelor interne. Contorsiunile imagistice sunt atât de căutate, încât depăşesc şi pun în umbră experienţa traumatică din spatele lor. Aşa se face că până şi scenele pline de cruzime capătă aspect decorativ: „izbutesc uneori să-mi declanşez mici explozii prin cap/ şi atunci totul devine limpede/ atât de limpede încât ori de câte ori clipesc bucăţele de sticlă ţâşnesc dintre pleoapele mele/ şi se înfig în pereţi”.
Faptul n-ar fi cu totul imputabil poetului, de vreme ce expresionismul nu exclude o dimensiune estetizantă – îndeajuns de vizibilă, de pildă, la noi, în poezia lui Ion Mureşan. Din păcate, însă, scrisul lui Dan Coman îşi pierde efectul prin pastişarea celorlalţi, ba chiar a lui însuşi. Obsesia pentru „galbenul” asociat trupului se trage din „carnea galbenă” devenită simbol la poetul optzecist. Angoasa exprimată ca expectorare convulsivă a unui animal interior vine şi ea tot de la Ion Mureşan. Versuri precum „prietenii mei speriaţi urlă printr-o gură de bivol în gura mea/ şi gura mi se umflă ca o măciucă./ de-aş vorbi acum le-aş sparge tuturor buzele”, comparate cu „Vorbesc din propria-mi piele, singura care îmi stimulează/ ambiţia de a huzuri oferind cuvintelor un fel de demnitate cu pori/ şi delicate firmele de păr/ aceeaşi pe care la zece ani o conferisem puiului de şarpe/ după ce zvâcnise scurt în piept şi i-am simţit/ capul răcoros între buze” (I. Mureşan) trebuie considerate ceva mai mult decât o firească „anxietate a influenţei” de la o generaţie la alta, aşa cum s-a spus. Mai ales că scenariul e uzat până la abuz în poemele lui Dan Coman.
Mai reuşite sunt fragmentele (auto)ironice, în măsura în care reuşesc să relativizeze cât de cât figura de damnat a lui Coman. În piese precum poem, poem de dragoste, doi, cel mult trei sau irezistibil, personajul se dezvăluie drept ceea ce e cu adevărat – un dandy al expresionismului, mai preocupat de aspectul exterior al traumei decât de anatomia sa interioară. Dacă poetul îşi smulge zece piei de pe sine, e doar ca să-şi pipăie, în oglindă, musculatura redusă la fibră pură. Momentele de autenticitate din poezia lui Dan Coman sunt tocmai cele în care suferinţa e descoperită ca prilej de relaţie cvasi-senzuală cu sine. „Tulbur peste măsură./ nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste./ sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina./ ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o/ mie de ori de peretele camerei./ însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui./ sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina./ bat ca descreieratul din inimă şi mai ceva ca un descreierat/ rezist acestui râs înăbuşit”.
În mod neaşteptat, narcisismul salvează, aşadar, expresionismul. Această „lăudăroşenie” cu privire la intensitatea propriilor angoase e, deocamdată, cea mai autentică experienţă a poeziei lui Dan Coman.