Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Calea nesfîrşită de Cătălin Constantin


O carte despre o călătorie, dar nu una obişnuită. Călătorul din cartea Ancăi Manolescu, de curînd apărută la Editura Paideia, e unul spiritual, iar studiul - pornit dintr-o teză de doctorat coordonată de Andrei Pleşu - unul savant, academic, însă seducător prin felul în care îşi desfăşoară subiectul. Autoarea vorbeşte despre percepţia şi simbolistica spaţiului în lumea creştinismului ortodox. Monahismul pustiei şi o întreagă tradiţie a întoarcerii către propria interioritate, a intrării în sine pe drumul desfăşurat de calea contemplaţiei, sînt atent privite într-un discurs care se lasă cu greu încadrat unui gen precis. în principiu demersul propus de Locul călătorului e unul de hermeneutică religioasă, de decriptare a semnificaţilor spaţiale, a topologiei construite în Răsăritul ortodox, dar autoarea păşeşte adesea în domenii învecinate, ca istoria religiilor şi antropologia religioasă, alunecînd chiar către discursul de tip etnologic prin lectura unor date de teren înregistrate în 1993, material al unui interesant studiu de caz prilejuit de reîntemeierea mănăstirii transilvane de la Parva-Rebra. E captivant felul în care, aproape insesizabil, Anca Manolescu trece de la un tip de discurs la altul, cu atît mai mult cu cît analiza temei pare inseparabilă de analiza textelor patristice. Şi totuşi în cartea aceasta cititorul va găsi multiple drumuri către subiect, către ceea ce autoarea numeşte geografie sacră şi geografie simbolică: de la interpretarea arhitecturii, de o uimitoare expresivitate, a bisericii Kariye Djami din Fanar şi pînă la analiza, pe un ton cît se poate de ştiinţific neutru, a episodului în care, cu cîţiva ani în urmă, Emil Constantinescu invoca în timpul campaniei electorale protecţia unui misterios călugăr athonit - secvenţă înţeleasă ca recurs la depozitul simbolic propriu unui alt model social decît cel democratic. Acestea, alături de lectura textelor adînci, pline de savoare şi înţelepciune sfîntă, din perioada primelor veacuri creştine. Totul, într-un discurs de o desăvîrşită continuitate şi coerenţă argumentativă.

Care e relaţia dintre spaţiu, termen ce se lasă uşor definit şi descris, şi ţelul ultim al contemplativului, în fond o realitate in-definibilă şi in-descriptibilă? E întrebarea care ar putea rezuma ţinta cărţii, dacă aceasta s-ar lăsa redusă la o singură întrebare. Dar studiul de faţă se numără printre cărţile greu rezumabile. Din motivul că, într-un anume sens, detaliul pare să devină subiectul cărţii. Comentariul urmăreşte, cu puterea de a convinge, nuanţe de idee. întrebarea de mai sus primeşte de la bun început un răspuns: "Spaţiul e un termen ce se propune numai pentru a fi lăsat în urmă. E un reper a cărui depăşire indică orientarea noetică justă." E reluat răspunsul acesta, în formulări şi din perspective diferite, pe întreg parcursul cărţii. Iar efectul reluării e tocmai aducerea către prim plan a analizei de detaliu pe care Anca Manolescu o face şi care dă savoare studiului, în ciuda unui discurs ce, mizînd pe sensuri profunde, impune o lectură reluată, deloc uşoară. Interesantă e, de exemplu, distincţia, urmărită de autoare cu ochi extrem de atent, dintre locul consacrat şi cel însemnat, ultimul o expresie a globaltăţii spaţiului, adică a unui aparent paradox, tot aşa cum aparent este şi paradoxul traseului contemplativ, o "înălţare prin adîncire", o concomitenţă a scufundării în sine şi a ascensiunii către divin, simultaneitate de neconceput în logica obişnuită, dar pe care rugăciunea inimii, în ortodoxie, şi dihkr-ul, rugăciunea sufiţilor, o fac posibilă.

Traseul cărţii străbate două drumuri importante, unul în continuarea celuilalt. O primă parte a studiului încearcă să înţeleagă, să caute o formulare a unui fapt în esenţă de neformulat, de neînţeles, pentru că, potrivit tradiţiei, textelor patristice, acesta depăşeşte marginile intelectului - în ce măsură spaţialitatea, dincolo de orice conotaţie mundană, serveşte căii urmate de contemplativ. Temă recurentă a scrierilor mistice, fuga de lume devine fuga de spaţiu. Spaţiul nu este însă abolit, ci epuizat, trecut în non-determinare. Există cîteva modele spaţiale care sugerează însăşi rămînerea în urmă a spaţiului, cele în care inaccesibilul, ilimitatul pot căpăta intimitate - pustia, lumina, întunericul� Rămîne în această spaţialitate, lipsită de măsură şi de limită, mai mult decît o metaforică legătură cu datele spaţiului concret? Două structuri topologice şi de sens care susţin un spaţiu propriu cunoaşterii contemplative sînt "descoperite" în carte. Chôra tou achôrêtou, cuprindere a necuprinsului, şi locul călătorului . Textul, imaginea iconografică, sanctuarul sînt apoi privite de autoare ca exerciţii de topologie contemplativă. Cunoaştere dincolo de cunoaştere, spaţiu dincolo de spaţiu. Trebuie reluată o precizare: cartea aceasta nu se lasă rezumată. Titlul ei preia o formulare a lui Nicolaus Cusanus, o formidabilă trecere în cuvinte a realizării paradoxului topologic: "Călătorul în mers, acela ce se mişcă pe o cale infinită, dacă e întrebat unde se află, răspunde: "pe cale", iar dacă e întrebat de unde vine, răspunde "de pe cale"; dacă, în sfîrşit, i se pune întrebarea încotro merge, răspunde: "spre cale, venind de pe cale". De aceea, o asemenea Cale nesfîrşită se numeşte locul călătorului şi ea este Dumnezeu".

Raporturile dintre geografia sacră şi cea simbolică sînt examinate, cu tehnică de miniaturist, în ultimul capitol al lucrării. Geografia simbolică e legată de importanţa locului însemnat, reper peisagistic al realităţii căutate cu ardoare de contemplativ. Legendarul românesc al întemeierilor monastice trece în carte printr-o decriptare a sensurilor de o neaşteptată prospeţime. E fascinant felul în care legende vechi româneşti primesc o lectură ce le integrează unui amplu discurs, de natură teoretică, despre geografia simbolică. Insistenţa cu care e prezentat episodul căutării locului de ctitorie în binecunoscuta legendă a Mănăstirii Argeşului, sau cel în care Ştefan fixează altarul viitoarei Mănăstiri Putna vorbesc despre felul în care aşezările monastice prelungesc predispoziţiile simbolice ale unui loc, ale unei antecedente experienţe contemplative, vizionare. Tinde geografia simbolică să devină şi una identitară: legenarul legat de Putna şi Curtea de Argeş e unul care ridică ţara la nivel mitic. Un model care pare să persiste pînă astăzi. îl descoperă autoarea în cele două studii de caz, cel al reîntemeierii Mănăstirii Parva-Rebra, şi cel al preşedintelui şi pusticului, de la alegerile din 1996.

Trei sînt autorii pe ale căror urme păşeşte Anca Manolescu în Locul călătorului - Réné Guénon, Henry Corbin şi André Scrima, ultimul prezent în studiu cu mărturii orale şi citate din scrieri aflate încă în manuscris. Dar cartea Ancăi Manolescu e una extrem de personală. Nu tonul neutru distant al specialistului îl găseşte cititorul în lucrarea aceasta, pe care autoarea o mărturiseşte născută din "admiraţie faţă de strategia de studiu pe care Andrei Pleşu o aplică faptelor spirituale" . Se vede printre rînduri profunda adeziune a autoarei la subiectul pe care îl descrie, şi care e mai mult decît tehnica antropologului ce încearcă să intre în lumea pe care o studiază. E un discurs asemănător celui al teologilor ruşi. Seamănă ataşarea Ancăi Manolescu faţă de subiect cu ataşarea lui Florenski faţă de icoană, pe care o prezenta totuşi într-o analiză picturală de factură academică. Dar drumul e aici invers : al intelectualului către semnificaţiile profunde ale sacrului în Răsăritul creştin.