Verbul a cafti a fost atestat încă din anii '30, cu sensul fundamental "a lovi, a bate; a da o lovitură": "L-au turnat şi l-au caftit fraierii în grubă"; "I-am caftit una" (P. Ciureanu, "Note de argot", 1935). Se pare că a avut succes, pentru că apare în majoritatea contribuţiilor lingvistice despre argou ale vremii (V. Cota, Argot-ul apaşilor, 1936, Al. Vasiliu, "Din argoul nostru", 1937, V. Chelaru, "Din limbajul mahalalelor", 1937, C. Armeanu, "Argot ieşean", 1937 1944 etc.). Între timp, şi-a lărgit mult sfera de circulaţie, intrând în zona de interferenţă dintre argou şi limbajul familiar. Are destul de multe atestări în literatură: "Zi, faceţi pe-ai dracului...? Acum vă caftesc!" (E. Barbu, Groapa, 1974: 252); "Presupun că mai aveau pe cineva de caftit" (G. Arion, Atac în bibliotecă, 1983: 25); "Prinsese în cele din urmă doi păianjeni de pământ şi îi pusese să se caftească" (Desant '83: 358) etc.; este cuprins în dicţionarele generale curente, dar şi în toate glosarele şi dicţionarele actuale de argou (T. Tandin, 1993, N. Croitoru Bobârniche 1996/2003, G. Volceanov 1998/2006). Nici în presa actuală apariţiile sale nu sunt deloc rare: "Ghici cine pe cine cafteşte?" (Ziua, 4.05.2009); "Moscovitele îşi caftesc bărbaţii" (bucuresti-info.com, 1.04.2006); "S-au caftit în trafic (Cancan, 7.07.2009) etc.
Originea verbului nu este însă deloc clară. DEX (şi, urmându-l, Micul dicţionar academic, Noul dicţionar universal, Dicţionarul explicativ ilustrat) indică drept etimon un ţigănesc cafti sau kafti. Numai că o asemenea formă nu apare în Micul dicţionar rom-român al lui Gh. Sarău (1992), după cum nu apărea nici în alte glosare, mai vechi, ale limbii romani (la M. Kogălniceanu, A. Vaillant, G. Potra etc.); Nici autorii care s-au ocupat de elementele ţigăneşti din română - Al. Graur, A. Juilland, Vl. Drimba - nu pomenesc de existenţa vreunui cafti între acestea. De unde să fi apărut, totuşi, pseudoţigănismul cafti din dicţionarele noastre? E posibil să fi fost presupus sub presiunea multor verbe argotice în -i, de origine ţigănească (a cardi, a gini, a hali, a mardi, a pili, a uşchi etc.). Al. Ciorănescu, în Dicţionarul etimologic al limbii române, lasă chestiunea nerezolvată, sugerând totuşi o altă direcţie de investigaţie, în căutarea unei surse orientale.
A cafti ar putea fi pus în legătură cu expresia a lua un caftan şi cu verbul a căftăni (derivat din caftan, provenind din turcescul kaftan), ambele cu sensul secundar, metaforic, "a bate" (consemnat de dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu, DA; pentru expresie, şi de Lazăr Şăineanu, în studiul său asupra turcismelor din română). Bătaia este văzută ca un act pozitiv, în avantajul victimei, şi în alte cazuri similare: a altoi, a cârpi, a mângâia. În cazul căftănirii - în sens propriu, învestitura în funcţia de domnitor sau boier - contrastul ironic al metaforei este şi mai mare. Rămâne, totuşi, problematică diferenţa dintre forme, care nu poate fi explicată în mod foarte convingător. A cafti a fost poate scurtat sau refăcut din a căftăni, finala -ăni fiind interpretată ca un sufix; această explicaţie rămâne totuşi o simplă ipoteză, cu destule semne de întrebare.
Oricum, constatăm că verbul a cafti are o familie lexicală destul de bogată. În categoria numelor de agent, de la a cafti s-au format substantivele caftitor "bătăuş", cu femininul caftitoare, şi caftangiu (caftangioaică), cu acelaşi sens, dar cu o notă mai puternic peiorativă, caracteristică sufixului -a(n)giu. Cuvântul astfel derivat a devenit omonim cu vechiul caftangiu (din turcescul kaftancý), numele unui rang boieresc (ale cărui atribuţii, la origine, includeau păstrarea caftanelor). Caftangiu - "represaliile anti-presă ale caftangiilor din escortă" (Expres, 34, 1992); "caftangii cu psihologie de gaşcă" (A. Pleşu, în Dilema veche, 19.03.2009) - pare să piardă teren, fiind concurat de sinonimul său aparent mai neutru, dar cu atât mai ironic. Caftitor funcţionează atât ca substantiv ("Trebuie să-l ginească pe caftitor", Goma, Ostinato, 1991: 49; "Celebrul caftitor băgat la zdup", dupabloguri.realitatea.net, 22.05.2009), cât şi ca adjectiv: "vrea să dea legi care să le tempereze elanul caftitor" (Gândul, 30.10.2007); "a ales un mod de-a dreptul caftitor să îi încurajeze" (Ghimpele de Cluj, 1.10.2008). Ca substantiv, caftitor apare destul de des în construcţii glumeţe, ca de taxinomie ştiinţifică, care indică şi victima tipică, evocând o anume stabilitate a activităţii: "un fotbalist caftitor de babe" (sighisoara-samizdat.ro), "gloriosul caftitor de suporteri" (Evenimentul zilei, 17.03.2006); "caftitor de ziarişti" (forum.realitatea.net, 4.12.2007) etc.
Bine reprezentate sunt şi numele de acţiune: de la a cafti există un derivat în -eală (cafteală, atestat prima oară tot de Cota, 1936), precum şi un derivat regresiv, caft. Ambele sunt larg folosite: "pe la nouă se încinge un caft" (S. Tănase, 1990: 311); "preîntâmpinarea cafturilor de sorginte britanică" (Orizont, 28, 1990); "Caft politic între seniori şi juniori: (Telegraf, 12.05.2009); "nu se ştie de unde iese cafteala" (Brunea-Fox 1985: 138); "o să iasă cu cafteală..." (Adevărul, 403, 1991); "Obiceiurile românilor la alegeri, din trecut până în prezent: pomană şi cafteală" (Cotidianul, 27.11.2008).
Acestora li s-a adăugat, în ultima vreme, pseudo-anglicismul glumeţ cafting (Granser 1992: 87): "Cafting şi fair-play" (Suplimentul de cultură, 164, 2008), "Cafting între două mirese" (Jurnalul naţional, 13.02.2008). Forma are potenţial umoristic, pentru că atribuie bătăii tradiţionale aparenţa unei activităţi sportive şi moderne.
