Poate fi surprins specificul
unui oraş dacă îi cunoaş-
tem în detaliu bistrourile?
Întrebare frivolă la prima
vedere – şi oarecum
inutilă – la care Léon-
Paul Fargue răspunde
cu o umbră de ironie atunci când
scrie: „Nu mai ştiu care umorist
pretindea pe bună dreptate că
se poate scrie o istorie a civilizaţiei
limitând studiul acesteia la
cafenele. Cred că este de ajuns
să recunoaştem că avem de-a
face desigur cu cea mai solidă
dintre instituţiile Franţei”1.
Oricare ar fi denumirea pe care
adoptăm : han, tavernă, bufet, tractir
sau spelucă, bistroul-cafenea are
aceeaşi funcţie de-a lungul timpului
şi polarizează aceleaşi energii =
anonime, discrete şi inalterabile. Deşi
spaţiul public al bistroului nu aparţine
nemijlocit Istoriei, el este un fel de
termometru care îi permite observatorului
să ia temperatura evenimentelor ce
înscriu existenţa cotidiană într-un
spaţiu mai vast, pe care îl putem numi,
deocamdată, epocă. Aceasta, bineînţeles
dacă-i acordăm lui L.-P. Fargue privilegiul
(de care s-ar folosi imediat) de a limita
„istoria civilizaţiei” la fenomenul
parizian. Prin urmare, nu Istoria este
implicată atunci când se pune problema
de a explica funcţionarea spaţiului
anonim al bistroului, unde poţi ramâne
zece minute sau câteva ore fără ca
nimeni să observe acest lucru (în afară
de chelner, desigur).
În 1941, când se refugiază în Sudul
Franţei, în zona liberă, Léo Larguier,
membru al academiei Goncourt, se
instalează comod pe terasa de la
Cafeneaua Universului, la Villeneuve-
lez-Avignon şi începe să depene
amintiri legate de bistrourile pariziene,
cărora le ducea dorul, căci acestea
lipseau cu desăvârşire în Provenţa2.
Cu această ocazie revede cele mai
importante loc(al)uri pe care le cunoscuse
şi în care se lăsase purtat pe aripele
visării, bucurându-se de un moment
de singurătate ori, dimpotrivă, având
parte de întâlniri neprevăzute, cu
prieteni sau chiar cu persoane
necunoscute, care nu aşteptau decât
un pretext pentru a începe o conversaţie.
Amintirile ţâşnesc şi odată cu ele
întreg universul parizian, constituit
în regiuni urbane devenite celebre
rând pe rând, în funcţie de momentul
lor de glorie : Marile Bulevarde, Cartierul
Latin, Montparnasse, Odéon, Saint-
Germain pentru a nu le pomeni decât
pe cele mai cunoscute. Perioada care-l
fascinează şi pe care o evocă plin
de nostalgie este cea a începutului
de secol, acel miraculos „Paris 1900”,
în care modernitatea nu făcuse încă
ravagii (ceea ce avea să se întâmple
după Primul Război, ne spune autorul).
După cum ne putem aştepta, amintirile
îndrăgite de Léo Larguier sunt legate
de literatură şi de scriitori pe care
i-a cunoscut de-a lungul anilor. Figurilor
lui Jean Moréas şi Emile Faguet de
la Café Vachette, a lui Raoul Ponchon
la Café de Cluny li se adaugă zeci
de alte personaje astăzi complet uitate
ori pur şi simplu de anomini rămaşi
în memoria scriitorului datorită
aparenţei lor originale, cum ar fi
notarul de provincie care revine al
Paris după treizeci de ani de absenţă
pentru a regăsi Boul’ Mich’ aşa
cum îl cunoscuse în tinereţe. Schimbările
survenite între timp vor fi luat o
asemenea amploare, încât notarul cu
pricina va fi nu numai dezamăgit
de dispariţia peisajului urban păstrat
în amintire, ci de-a dreptul stupefiat.
Ce rol are însă cafeneaua pentru
Larguier ? Aceasta este un loc pentru
răgaz, care introduce în vacarmul
oraşului o ruptură : un fel de promisiune
de linişte şi tăcere, într-un înlăuntruînafară
care ţine de intimitatea casnică
şi care se propune în acelaşi timp ca
un spaţiu de sociabilitate. „Cafeneaua
este o oază. Când intri în ea, laşi afară
mare parte din grijile care te frământă.
Răcoroasă vara, încălzită iarna, e
fântâna de pe drumul monoton, hanul
cel bun şi călduţ unde ţi se aduce
grogul fierbinte ori vreo băutură
răcoritoare. Cafeneaua are ceva din
piaţa publică şi din salon. Individul
care zăboveşte pentru o vreme pe
muşamaua canapelei devine sociabil
şi binevoitor. Atmosfera este puternic
opiacee, iar cei care au respirat-o
nu se pot lipsi de ea decât cu mare
greutate”3. Cafeneaua pariziană aparţine
unei topologii particulare: este un
spaţiu alternativ care creează ruptura
necesară între punctul de plecare şi
cel de sosire al unui traseu uneori prea
scurt pentru a le suporta proximitatea.
Aici se poate pătrunde într-un univers
care ţine la distanţă cele două puncte
ale traseului; poţi sta de vorbă cu
vecinul de la masa de alături sau te
poţi retrage într-o singurătate care te
expune tuturor privirilor. Schimbul
amical, în oraş, înainte de a săvârşi
ceva împreună devine posibil (nimic
mai simplu decât să-ţi dai întâlnire
cu cineva la bistroul din colţ), ori să
te regăseşti la un expreso cu un cunoscut
pe care nu l-ai mai văzut de mult.
Îţi dăruieşte câteva momente de repaus,
în mijlocul unor trasee epuizante sau
se propune ca un spaţiu de lucru, cu
cafeaua alături (Sartre nu scria la
cafeneaua Les Deux Magots?), în
spatele geamului care permite soarelui
să pătrundă odată cu imagini din
cartier, fără a mai pune la socoteală
spectacolul ameţitor al trecătorilor
care aleargă în toate direcţiile.
După cum se vede, bistroul
îndeplineşte o mulţime de funcţii. Se
adaptează necesităţilor de moment
şi oferă de fiecare dată utilizatorului
un confort pe care acesta este singurul
în măsură să-l obţină în funcţie de
postura pe care o adoptă şi de felul
de a proceda odată instalat pe
„moleschin”. Într-un cuvânt, totul
depinde de ceea ce clientul doreşte
să obţină. Pentru Huysmans, citat de
Michel Vernes, motivele care îi determină
pe oameni să meargă la cafenea sunt
diferite: „să bea, să discute afaceri,
să joace biliard sau à la manille4, să
mai scape de o căsnicie posacă, să
uite de o nevastă arţăgoasă, să facă
economie de curent şi de cărbune,
să găsească inspiraţia”, însă toate
converg către o unică preferinţă:
„predilecţia pentru exterior”5. Am
putea adăuga că suntem într-un
exterior care mai păstrează ceva
din intimitatea căminului, în ciuda
deschiderii spre stradă a cărei aparenţă
este sugerată, sau chiar reprodusă
de dispoziţia meselor, a scaunelor
şi a banchetelor, dar şi de o ornamentaţie
uneori fantezistă, orientată către
public. Altminteri, cafenelele dau
adesea impresia unei standardizări
care afirmă un soi de „cosmopolitism”
prin „indiferenţa rafinată a arhitecturii”,
dublată de o „supleţe care le recomadă
hoinarilor de cea mai felurită condiţie”6.
Ele sunt un concentrat urban, prin
ceea ce este mai pitoresc şi mai dificil
de răpit unui oraş, anume deplasarea
permanentă a indivizilor supuşi voinţei
impenetrabile a hazardului.
Discursul asupra spaţiului public
şi cu atât mai puţin teoria urbanismului
nu pot da seamă despre toatea acestea,
în afară de situaţia în care ar simplifica
elementul-cheie care însufleţeşte
spaţiul numit, şi anume individul
anonim şi anodin care îl ocupă temporar.
Nu se poate postula că ar exista o
serie de compartimente şi că fiecare
ipochimen care intră într-un bistrou
s-ar aşeza într-unul de bunăvoie,
ocupând aleatoriu unul din ele în
detrimentul celorlalte. Aceasta înseamnă
că trebuie să privim în altă direcţie,
către o altă categorie de discurs, care
scapă etichetelor convenţionale.
Rol care convine perfect literaturii.
Dacă, începând cu Louis-Sébastien
Mercier, autor al unui impresionant
Tableau de Paris (1781), literatura
despre oraş este considerabilă, scriitorii
care au consacrat bistrourilor cărţi
întregi nu sunt chiar atât de numeroşi
înainte de anii ’50. În afară de
Léon-Paul Fargue, cu volumul său
Poisons şi de referinţele constante
din Piéton de Paris, autorii care
s-au aplecat asupra acestei probleme
şi care au realizat anatomia unui
loc atât de comun dar atât de deschis
extravaganţelor de tot felul sunt mai
curând rari. În schimb, numeroşi sunt
scriitorii care au transformat cafeneaua
în scenă de roman. Până una-alta,
rolul preponderent de punere în scenă
a bistroului îi revine ficţiunii, care nu
are nevoie de prea mult sprit de invenţie
pentru a promova ceea ce este reprezentativ
în spaţiul parizian.
Note
1 Poisons, Le Temps qu’il fait, 1992,
p. 73.
2 Au Café de l’Univers, Avignon,
Edouard Aubanel, 1942.
3 Ibidem, p. 24-25.
4 Numele unui joc de cărţi.
5 Michel Vernes, «Cafés de Paris», în
Divagations, Orléans, Ed. HYX, 2001,
p.78.
6 Ibidem.
