Marc Dachy (1952-2015), specialist
eminent al dadaismului. A editat
opera lui Clément Pansaers, un
dadaist prea puţin cunoscut; a
tradus şi a publicat textele
fundamentale ale lui Kurt Schwitters,
Gertrude Stein, John Cage sau Piet
Mondrain. A decedat la vârsta de 62 de
ani. Din 1975, la numai de 23 de ani, a
început să publice, la Bruxelles, revista
de avangardă literară şi artistică Luna-
Park, pentru care Eugen Ionescu i-a conferit
„Prix des créateurs” (1978). Printre lucrările
sale fundamentale amintim: Journal du
Mouvement Dada 1915-1923 (Marele
Premiu al Cărţii de artă, 1990) Tristan
Tzara, dompteur des acrobates (1992);
Dada au Japon (2002), Dada, la révolte
de l’art (2005), Archives Dada / Chronique
(2005), Il y a des journalistes partout. De
quelques coupures de presse relatives
à Tristan Tzara et André Breton (2015).
Interviul de faţă s-a născut la Paris, în
timpul faimoasei expoziţii DADA din
toamna anului 2005. Ne-am văzut în faţa
librăriei din Montparnasse. Un bonom
deosebit de simpatic, fără urmă de
ciudăţenia despre care mi s-a vorbit
înainte de a-l întâlni. M-a dus în biroul
lui de 3x2 metri, aflat într-o dezordine
inimaginabilă, şi mi-a arătat ediţii noi,
cărţi rare, documente, scrisori legate de
dadaism. Astfel am ajuns în posesia unor
lucrări traduse sau editate de el:Merz de
Kurt Schwitters (1990), Bar Nicanor de
Clément Pansaers, mai multe exemplare
din Luna-Park şi cele două cărţi despre
Dada, apărute în 2005. Interviul de
faţă aşteaptă de zece ani într-un fişier să
fie publicat. Autorul spunea: să mai
aşteptăm puţin. El a considerat interviul,
probabil, prea direct, pe alocuri prea dur.
Însă, într-un admirabil auto-interviu,
intitulat Apologie du Canac survivant
din revista Plein chant (1988), el afirmase
aproape aceleaşi lucruri. Iată că acum,
exact la o sută de ani de la întemeierea
Cabaretului Voltaire la Zürich (în februarie
1916), după decesul lui Marc Dachy,
intervenit în octombrie 2015, am decis
să public pentru prima dată acest interviu,
ca un omagiu adus acestui om de o imensă
cultură, care a avut curajul, aproape demenţ
ial, să nu se supună mainstream-
ului epocii. (F.J.)
Farkas J.: În toamna lui 2005, DADA a
revenit cu forţă în viaţa artistică
parisiană. Se văd peste tot afişele
expoziţiei*, librăriile etalează lucrările
despre mişcarea DADA, printre care se
află multe titluri noi, precum şi
reeditări ale unor studii fundamentale.
Cu această ocazie aţi publicat
numeroase articole în reviste, şi două
lucrări importante, despre care se
vorbeşte mult în presă.
M. Dachy: Cartea intitulată «Dada,
la révolte de l’art» (Découvertes Gallimard)
este o prezentare sintetică, cu multe
reproduceri, a mişcării Dada în lume,
într-o colecţie ideală pentru acest gen
de studii. Ea s-a tipărit în Statele
Unite (Abrams) şi în Marea Britanie
(Thames and Hudson) şi este în curs de
apariţie în Japonia, unde în vara trecută
am organizat o mică expoziţie, în care
am pus în paralel activitatea lui Murayama,
dadaist japonez, cu cea a lui Kurt Schwitters,
inventatorul conceptului complex de
Merz în sfera de acţiune a dadaismului.
A doua lucrare, Archives Dada / Chronique,
este un volum de şase sute de pagini,
mai puţin spectaculos, dar mai ambiţios.
Am vrut să aduc la cunoştinţa cititorilor
francezi toate sursele mele de istoric al
artei, din toate limbile. Este o istorie a
mişcării Dada prin istorisirile artiştilor
dadaişti. Este o arhivă (cu lucruri în mare
parte inedite sau cu totul de negăsit),
una dintre cele mai complete despre
mişcarea Dada. Astfel cititorul poate
retrăi epoca Dada cu ajutorul manifestelor,
al declaraţiilor teoretice, al rememorărilor
şi convorbirilor.
Interesul faţă de Dada şi faţă de
avangardă are vreo tangenţă cu viaţa
dumneavoastră privată? Cum aţi
început să studiaţi dadaismul?
Foarte normal. Teritoriul mişcărilor
de avangardă trebuie pur şi simplu
descoperit şi, odată ce avansezi, trebuie
să-l acoperi pas cu pas şi să-ţi faci cu
mare grijă o hartă, asemenea primilor
exploratori. De atunci tot descopăr lucruri
noi. Ideea cărţii Archives Dada, mi-a
venit, fără îndoială, citind splendida
lucrare a lui Motherwell, Dada Painters
and Poets (publicată New York, la Editura
Wittenborn, în 1951), care lipsea dureros
din spaţiul francez. În cei cincizeci de
ani următori au fost publicate nenumărate
lucrări, de exemplu o ediţie germană,
cu totul deosebită, a textelor lui Schwitters;
deci se putea face mai bine, mai mult
decât a făcut Motherwell, în 1951. Nu
am vrut să fac o antologie a unor
texte deja publicate, cum a procedat
Motherwell, ci să oglindesc cercetările
în curs. De aici vine cuvântul archives
(lucruri nepublicate, prin definiţie), ceea
ce presupune o serie de documente
inedite. Iar de atunci această idee şi-a
urmat cursul spre finalizare. Am creat
o mică firmă cu câţiva prieteni fideli,
ca Monique Fong, pentru traducerile
din engleză, şi Corinne Graber pentru
cele din germană.
Dar partea importantă a muncii s-a
făcut timp de douăzeci de ani prin
descoperiri norocoase, răzleţe. Când am
publicat în 1994 o scriere inedită valoroasă
a lui Aragon (Projet d’histoire littéraire
contemporaine, 1923), când am descoperit
în 1959 interviul lui Edouard Roditi
cu Hannah Höch, sau convorbirea,
din 1982, între Marcel Janco şi Francis
Naumann, la fel ca amintirile lui Ben
Hecht, cu fiecare etapă m-am simţit
mai aproape de finalizarea acestei cărţi
utopice. Găsind multe articole şi mărturii,
totul a început să se ordoneze, să-şi afle
locul la fel cum se întâmplă în viaţă.
Prezentaţi dadaismul ca o revoluţie
absolută, ca o încercare de
sustragere din starea de nebunie
din epoca respectivă, ca un refuz al
distrugerii apropiate a artei, cu
preferinţă pentru „o artă plus artă”.
Prin artă plus artă (e formula lui
Tzara) trebuie să înţelegem o artă
mai intensă, mai exigentă, mai radicală.
Formularea mi se pare foarte reuşită:
artă plus artă. În contextul din care
este extrasă această expresie, Tzara
a încercat să dea un răspuns la conceptul
de distrugere, de nimicire a artei
şi, foarte semnificativ, să apere
arta faţă de interpretările negative
şi demoralizatoare la adresa dadaismului,
atunci când acesta nu era conceput
decât ca negare. Însă operele dadaiştilor
arată că, dacă ele servesc distrugerea,
această distrugere este un moment
al construcţiei. Prin revoluţie absolută,
înţeleg distanţa pe care Tzara a
luat-o faţă de epoca sa, un fel de linie
de apărare, un moment cvasi-budist
în care el vorbeşte de indiferenţa
absolută, şi nu o revoluţie ca un
proiect, ci ca o expectativă.
Afirmaţi că „Dada a produs realul, a
creat viaţa şi a găsit arme chiar în
viaţă de zi cu zi”. Este adevărat?
Fără îndoială. Pentru că Dada este
o stare de criză şi de urgentare a
abstracţiei, un refuz al modernităţii,
şi pentru că Dada constituie valoarea
salvatoare de referinţă de fiecare dată
când arta devine un produs alienat,
de consum, de fiecare dată când arta
ezită să exprime un protest.
Dadaismul rămâne una din mişcările
cele mai importante de avangardă
pentru că este aproape mereu de
actualitate.
Cele afirmate de mişcarea Dada
niciodată nu au fost atât de actuale ca
acum. Dadaiştii şi-au exprimat, chiar
de la început, ideea că maniera în
care lumea înaintează pe calea civilizaţiei
este o glumă sinistră; că a fost manipulat
creierul oamenilor; că individului i s-a
luat dreptul la o gândire proprie; că
limbajul a devenit un instrument pentru
a-l obliga pe individ să se supună; că
el trebuie să devină din nou expresia
manifestărilor personale şi creatoare;
că omul trebuie să sfideze comunitatea;
că arta este o armă pentru eliberarea
gândirii şi a individului. Aceste idei sunt
mai actuale ca niciodată, cu atât mai
mult cu cât omul nu mai poate stăpâni
acest galop demenţial al lumii care
înaintează pentru a se da cu capul de
perete. La fel ca în 1914-1918. Astfel
dadaismul este mai necesar ca oricând,
deoarece ne învaţă că trebuie să ne
revoltăm şi că revolta este un lucru
frumos şi salvator. [...]
După părerea Dumneavoastră,
dadaismul din Ungaria ar fi meritat o
sală aparte în cadrul expoziţiei DADA
de la Centrul Georges Pompidou cu
personalităţi, ca L. Kassák, L. Moholy-
Nagy, M. Breuer, von Laban coregrafdansator,
Sándor Barta, Béla Uitz, Emil
Szittya?
Aveţi dreptate. Deşi Kassák** este
prezent în catalog, este prea puţin.
Kassák este un artist sugestiv, care
m-a pasionat întotdeauna, ca personaj
şi apoi ca editor de excepţie al revistei
„MA”. Eu l-am pus în valoare pentru
operele sale dadaiste, dar şi pentru
replica lui foarte elegantă la atacurile
lui Béla Kun. Mă întrebaţi care este
părerea mea? Când lumea vorbea de
exhaustivitatea acestei expoziţii, să
nu zic de marea ei cuprindere, ea s-a
dovedit incompletă. Sunt cu atât mai
sensibil la această chestiune cu cât, după
părerea mea, pentru înţelegerea dadaismului
legătura cu Europa de Est este mai
evidentă şi mai lămuritoare decât versiunea
lui parisiană.
În acest catalog al expoziţiei DADA, cel
mai important de la crearea Centrului
Pompidou, referinţele la lucrările
Dumneavoastră lipsesc de multe ori.
Cum vă explicaţi o asemenea
atitudine?
Consider acest lucru ca o formă de
recunoaştere, ce-i drept, foarte ciudată.
Aparent, autoritatea firească a lucrărilor
mele nu este expusă riscului de a o spori
printr-o asemenea formă de recunoaştere.
Cei care au procedat în acest fel renunţă
la o oarecare crediblitate ştiinţifică şi
la o serie de informaţii utile. Închipuiţivă
că nu îmi face plăcere (fără ceartă
şi fără iritare) să răsfoiesc cu atenţie
acest catalog, pentru că la fiecare pas
văd prea multe lacune sau greşeli
supărătoare. Şi mai puţin m-am gândit
să verific dacă referinţele normale la
lucrările mele lipsesc sistematic, ceea
ce ar fi de interpretat, sau doar în
mod întâmplător. Dar când văd o notiţă
despre un important matineu MERZ
la Hanovra, care nu face referinţă la
textul lui Schwitters despre acest matineu,
text pe care l-am publicat în franceză
(Schwitters, Merz, ed. Champ Libre /
Gérard Lebovici, 1990), deci acum
cincisprezece ani, mă gândesc că autorul
îşi bate joc de cititori, căci nu le vorbeşte
despre o sursă capitală, de însuşi Schwitters,
ceea ce devine ridicol. În acest caz,
autorul acestei scurte note este o studentă
a unui profesor care s-a emoţionat când
a văzut că mi s-a încredinţat să fac
expoziţia Schwitters la Centrul Pompidou,
în 1994, şi care a făcut presiuni să o facă
el în locul meu. Personajul, fiind de
dreapta, nu e prea agreat de colegii săi,
şi e cunoscut pentru tertipurile pe
care le face. Relaţiile sale de amiciţie cu
Chirac nu i-au afectat prea mult cariera,
ci doar reputaţia. Şi, bineînţeles, se
găsesc studenţi cu coloana vertebrală
mai mobilă, care ştiu ce trebuie citat
şi ce nu, pentru a reuşi. Vă mărturisesc
că toate acestea sunt la un nivel
destul de scăzut, dar totuşi merită să
fie relatate, pentru că, mă întreb, ce
rămâne în aceste condiţii din corectitudinea
ştiinţifică? Se poate afirma că,
văzându-i pe aceşti oameni – gen deloc
amuzant, dacă înţelegeţi ce vreau să
spun – şi gândindu-ne la eleganţa şi
la umorul lui Kurt Schwitters, nivelul
scade cu siguranţă. Cu atât mai important
este că Editura Champ Libre a publicat
în 1990, deschizând căi noi, o carte de
cinci sute de pagini a lui Kurt Schwitters.
Oamenii înţelepţi o cunosc.
Scrieţi despre cartea lui Moholy-Nagy
„Vision in Motion” că este „o lucrare
majoră şi testamentară”. Cum vedeţi
rolul său în istoria avangardelor dintre
cele două Războaie Mondiale?
Pentru DADA, Moholy nu este o
figură centrală ca Tristan Tzara, dar
poate fi considerat deosebit de fertil
în avangardă, iar operele sale oglindesc
o perioadă revelatoare a dadaismului.
Mai multe expoziţii importante au fost
consacrate lui Moholy-Nagy, iar eu
am expus, în cadrul Bienalei de artă
modernă din Lyon (sub titlul Et tous
ils changent le monde,1993) o fabuloasă
montare de culise pentru scenă având
ca titlu Modulateur espace lumière a lui
Moholy-Nagy. În catalogul acestei expoziţii
am dat un extras din „Vision in Motion”,
carte fundamentală publicată la puţin
timp după decesul său. Unii zic că Moholy-
Nagy ar fi un artist de mâna a doua.
Ceea ce mi se pare o judecată brutală.
Pentru mine cartea-testament „Vision
in Motion” (1947) este o minune, o sursă
de cunoştinţe şi de sensibilitate, impecabilă
în judecăţi; o carte majoră despre
mişcările de avangardă într-un moment
crucial, la sfârşitul celui de-Al Doilea
Război Mondial. Moholy este un mare
artist. Fără să mai vorbim de revista
„MA”, de Bauhaus şi de colecţia de cărţi
de la Bauhaus.
În cartea Dumneavoastră Tristan
Tzara dompteur des acrobates
(l’Échoppe, 1992) publicaţi o
relatare despre Tristan Tzara,
semnată de ungurul Emil Szittya,
mai puţin cunoscut chiar şi de
confraţii săi din Ungaria.
Nu ştiu, zău, dacă acest document
este atât de important. Este o mărturie
a unui ins care l-a cunoscut pe Tzara
la Zürich, care este marcat de o
oarecare invidie. Tzara a fost câteodată
victima unor asemenea invidii, din
cauza precocităţii sale. Dar este o
mărturie ciudată, în care Tzara
este prezentat ca un tinerel în pantaloni
scurţi, pe cale de a descoperi literatura.
Am publicat acest material într-o
cărticică intitulată Tristan Tzara
dompteur des acrobates, formulă ce
vine din „Chronique zurichoise” a lui
Tristan Tzara.
(Convorbire inedită din 2005/2006,
Paris-Budapesta)
____________
*Expoziţia DADA, organizată la Paris de
Centrul Georges Pompidou şi de National
Gallery of Art de Washington, între 5 octombrie
2005 şi 9 ianuarie 2006.
** Carole Benaiteau: La Hongrie, Lajos
Kassák MA, în Catalogue DADA, Éditions
du Centre Pompidou, Paris, 2005,
pp. 500-503.
