Toate bufniţele, Filip Florian,
Editura Polirom,
Iaşi, 2012, 280 pag.

Într-un an 2012 al prozei, prezenţa lui Filip Florian, unul dintre numele de primă linie ale romancierilor contemporani, era de neocolit. Apariţia romanului Toate bufniţele, bestsellerul Târgului de Carte, este un eveniment de public şi de critică în egală măsură. După succesul Degetelor mici, care a avansat frumuşel dincolo de graniţe, după Băiuţeii – scrisă în dialog cu Matei Florian –, în sfârşit, după povestea scoasă din praful secolului al XIX-lea, Zilele regelui, Filip Florian revine la tema copilăriei. Este vorba, totuşi, despre o altă copilărie decât cele pe care le-am întâlnit în romanele precedente, cu personaje, decoruri, poveşti complet diferite.
De data aceasta, personajul principal este un băieţandru dintr-un orăşel de munte, care leagă o prietenie, misterioasă pentru cititor şi suspectă pentru celelalte personaje, cu noul venit, Emil Stratin. Sub îndrumările discrete ale acestuia, băiatul e iniţiat în sfera cărţilor, a textului scris, în sfârşit, i se induce o formă de cultură de bază, lăsându-i întotdeauna elevului o lejeritate maximă în a-şi alege cărţile, domeniile în funcţie de propriile impulsuri. Discuţiile şi plimbările cu Emil sunt alternate cu jocurile specifice vârstei şi locului cu ceilalţi băieţi. În general, cele două sfere ale vieţii băiatului nu se intersectează sau influenţează decât accidental. La scăldat în apa rece a lacului de munte, unul dintre băieţi îl strigă pe nume şi îl provoacă să le dovedească lor, prietenilor lui, fidelitate înaintea oricui altuiva: „Clănţănind din dinţi de frig, mi-a pronunţat numele şi m-a arătat cu degetul, ca să nu se îndoiască nimeni că va fi rândul meu şi că va trebui să-i copiez săritura. Pe urmă, în chip ciudat, a intrat între jnepenii din spate, părea că vrea să caute ceva în desiş, silueta lui s-a pierdut secunde bune, poate un minut, îl aşteptam derutaţi, dar el nu s-a întors pe acelaşi drum, ci a apărut în vârful unei stânci ascuţite, pe care se căţărase nevăzut. Ne vorbea ca dintr-un balcon ori de pe acoperiş, cu mâinile în şold, de deasupra unei cascade. Din pricina zgomotului, se pierdeau destule cuvinte, însă am înţeles cu toţii că eu, Lucian, zis Luci, sunt un porc şi un trădător, că sunt o javră râioasă şi o curcă bleagă, că m-a vrăjit tipul ăla, un moş, slăbănogul care locuia la doamna Rugea, şi că mai am o singură şansă să îmi spăl păcatele, acolo, atunci, şi să dovedesc că prietenii mei adevăraţi au rămas ei. Gabi s-a arcuit şi s-a desprins de stâncă, a ţâşnit cu braţele întinse în faţă, lipite, a plutit o veşnicie, corpul lui s-a îndoit la un moment dat şi a căpătat poziţie verticală, de atac, s-a năpustit asupra vâltorii ca un uliu, a rupt apa în bucăţi, a sfâşiat-o, apoi, petrecând altă veşnicie la fund, a reapărut printre noi. Eu, după ce am urcat pe ţarcul înierbat, cu crucea mea în spate, am sărit cum am fost în stare. Şi n-am murit.” De fapt, acesta este primul loc în care personajul capătă nume: „Lucian, zis Luci”. Romanul începe cu imaginea înzăpezită a primei zile după Anul Nou, în care el stătea în curte cu lopata pentru deszăpezit în mână şi o fată îl strigă: „băiatu´, băiatu´”, provocându-l să sape un tunel.
Tehnica de constructie a corpului de roman nu este, desigur, nouă. Dar animă textul, din punct de vedere estetic. Povestea micului Luci, apoi a adolescentului şi a tânărului de douăzeci şi trei de ani, alternează cu fragmentele de jurnal ale lui Emil. Pentru ca, la final, cele două texte să îşi găsească, explicit, un sens împreună. La aniversarea lui, tânărul primeşte de la Emil un pachet. În pachet găseşte două caiete: „Unul era plin de sute de pagini cu rânduri mărunte, ordonate, în cerneală neagră. Altul era neatins. E vorba de caietul ăsta, în care, de un an şi ceva, am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti, în care am spus doar ce mi s-a năzărit şi în care am copiat din celălalt caiet numai ce am vrut. Pe coperta lui, a caietului meu, scriu acum, cu litere de tipar, Toate bufniţele.”
Ciclicitatea în care finalul trimite la început şi la titlu ţine deja de o tradiţie în proză. Însă miza autorului nu pare să fie o revoluţie în sfera prozei, ci autenticitatea faptelor pe care textul le descrie. Personaje banale devin extraordinare, locurile obişnuite – reprezentative, iar activităţile de zi cu zi – ritualuri mistice, pline de un sens şi o atmosferă care numai între copertele Tuturor bufniţelor pot exista.