Primul domiciliu bucureştean al lui Ion Luca Caragiale a fost înregistrat în 1868-69, pe ultimul l-a părăsit în 1904. Exceptînd scurtele perioade cînd a funcţionat ca revizor în Moldova şi Oltenia, el a petrecut aproape 35 de ani în urbea de pe Dâmboviţa. O viaţă de om, de-a lungul căreia a putut-o cunoaşte, aprecia sau detesta după caz. (E de văzut dacă repetata intenţie de a pleca aiurea - sunt cunoscute incercările de stabilire la Braşov, Timişoara şi Cluj, înainte de a se exila tocmai la Berlin - s-au datorat oraşului propriu zis, locuitorilor de rînd ori, mai degrabă, cercurilor suspuse).

Cert este că a manifestat un interes constant pentru problemele de arhitectură şi urbanism, opera sa cuprinzînd în subtext un adevărat ghid al Bucureştilor vremii. O imagine de departe sau de aproape, în repaos ori în transformare, care nu se poate distinge decît regrupînd ca în- tr-un puzzle referirile din toate lucrările tipărite, eventual şi din cele inedite.

Oraşul văzut de sus


BucureŞti "capitala regatului român... a Belgiei orientale... un mic Paris al Orientului". "Bucureşti... loc de petrecere... (unde banul e scump"... deoarece, ca orice Capitală "trebuie să dea tonul progresului...)", totuşi "un oraş fără monumente şi fără istorie (pînă la monumentala istorie a lui Gion)". De la bariera Târgoviştei pînă la bariera Moşilor "fizionomia imaginii Bucureştilor şi a satelor e foarte originală... la Pantilimon... înainte de Stefăneşti... peste linia ferată a forturilor"... deşi în "haosul Bucureştilor... simpaticul parizian al Orientului" este obligat să suporte "căldura mare... pulberea fină ce plouă în atmosferă... mai mult zgomot" decît aiurea.

Partea centrală se întinde "din toate patru colţurile Bucureştilor: mai de la Delea Veche şi Popa Nan pînă la Grădina cu cai şi Sfântul Elefterie, din Dealul Spirii şi din Izvor pînă-n Precupeţii Noi şi Tirchileşti". In jurul centrului se grupează "mahalaua Mihai-Vodă... mahalaua Negustorilor... mahalaua Oţetarii", în sud "mahalaua Dobroteasa... domeniul Cocioc" iar în nord "Bucureştii noi... Hierăstrăul vechi". Ele erau legate sau despărţite de "Podul Gârlii... Podul Mogoşoaii / Calea Victoriei" (tăiată recent de "Cheiul Dâmboviţei")... apoi "Podul Târgului de-afară / Calea Moşilor... bulevardul... (această ingenioasă şi minunată producţiune a tehnicei moderne", azi regina Elisabeta)... "bulevardul Pake... bulevardul Colţei" la început. Intre aceste artere majore se plasează un întreg hăţiş de "strade" mai mari sau mai mici precum "Lipscani... Cuza-Vodă... Cuţitul de argint... Strada Uranus... Stirbei-Vodă... Brezoianu... Popa Tatu etc." La intersecţia lor se constituiseră "Piaţa Teatrului... Piaţa Mare/ Piaţa Constantin-Vodă... Piaţa Amzei"cu hala ei, ori "Grădina Episcopiei... Grădina Cişmegiului" cu a sa movilă (de unde " se va putea observa fără ochean pe la miezul nopţii" eclipsa totală)... altfel de grădini şi terase, iar ceva mai departe, dincolo de bariera Mogoşoaii "Şoseaua"... (unde mergea ades să caute "somnul prea greu de găsit acasă").

Citarea de locuri din întreaga Capitală poate continua până la amănunt, uneori punctual ori sub formă de trasee, alteori însoţită de succinte prezentări sau descrieri. Este această geografie urbană întîmplătoare sau e vorba de un demers conştient? Nu neapărat fortuit, Caragiale a numărat printre apropiaţii săi cîţiva arhitecţi. Unul a fost tatăl soţiei, pe-atunci cunoscutul Gaetano Burelli, angajat al administraţiei locale şi autor a diverse lucrări azi uitate. (Caragiale, care se remarcase deja prin teatru şi articole de presă, fusese numit director al Teatrului Naţional când ca primar funcţiona Pache Protopopescu.) Inainte, la întîlnirile junimiste, cunoscuse pe mai vîrstnicul André Lecomte du Nouy, restaurator de monumente şi proiectantul unor clădiri în Bucureşti, Argeş şi aiurea, agreat la curtea regală. în scrisorile redactate franţuzeşte au abordat şi probleme de arhitectură, ecouri ale acestui schimb de păreri putînd sta la baza aprecierii critice a lui Caragiale vis-à-vis de arhitectura nouă a palatului Cotroceni ("stil destul de îndoielnic... imposibil să găseşti o linie dominantă... un punct de reazim logic"...). Prin Lecomte du Nouy, în vremea revizoratului din Vâlcea şi Argeş, Caragiale a cunoscut pe ajutorul acestuia, Nicolae Gabrielescu, băiat de viaţă şi petrecăreţ. Într-unul din foiletoanele sale, scriitorul se inspiră dintr-o păţanie amoroasă a arhitectului, căruia îi cere detalii chiar şi despre cadrul arhitectural în care s-a consumat evenimentul, adăugind o schiţă amănunţită (desenată, poate, de acesta.)
Lecţia de scenografie


Cu siguranŢĂ, interesul pentru cadrul arhitectural se leagă de preocupările sale din domeniul teatrului. În piesele amplasate la Bucureşti, acţiunea se consumă, de regulă, într-un decor înfăţişînd "o odaie modestă de mahala... un salon de frizerie la mahala... o sală de o parte a unui bufet într-un bal mascat de mahala"... Dar nici restul prozei nu este lipsit de incursiuni în interioarele locuinţelor vremii: "o entreé zugrăvită pompeian... salonaş şi o cameră de culcare... salonaşul intim în cel mai pur stil Louis XV... în salon, odaie de dormit, în odaia de dormit, sofragerie, în biurou, salonul, în sofragerie, odaia servitorilor, în odaia servitorilor, bucătărie şi-n bucătărie, biuroul... sofrageria e luminată de sus, din tavan, prin pod... policandrul (liniştea ciucurilor de cristal) din tavanul salonului... cu parchet"... Atîta doar că, ne mai fiind constrîns de dimensiunile scenei, depăşeşte cadrul strîmt al spaţiilor interioare pentru a urmări peisajul urban în complexitatea sa. Iată cum se recompune, din diverse texte, posibila locuinţă curentă a sfîrşitului de secol în Bucureşti (diferită de cea memorată din copilăria ploieşteană):..."o pereche de case în aceeaşi stradă... în sfîrşit, două case gemene... în centru, pe linia tramvaiului... pe dinafară, şease ferestre mari, ciubuce şi ornamente monumentale... cu seră, cu grădină de fructe şi grădină de flori şi un havuz mare în mijlocul curţii"...

Dincolo de gang sau de împrejmuire, alcătuirea spaţială a oraşului rezultă din urmărirea unor trasee în Dealul Spirei (apucăm pe Sf. Ionică ca să ieşim pe Podul-de-pămînt... ieşim în dosul Agiei... ajungem la Sf. Ilie în Gorgani... mergem pe la Mihai-Vodă"), în Lipscani (..."din Covaci, apucăm la dreapta-n sus pîn Şelari; din Şelari, apucăm la dreapta pîn Lipscani; din Lipscani, la stînga... pe bulevardul Colţei, aproape de Piaţa Victoriei") sau în zona Teatrului Naţional (...a ajuns în dosul Teatrului şi a voit să treacă peste piaţă în strada Regală, de acolo pe la Colţea şi pe urmă pe la Sf. Gheorghe în Calea Moşilor")... Interesant este că aceste parcursuri nu sunt "filmate", autorul nu face apel la prezentări ori descrieri, ci menţionează doar toponimia. De reţinut că, pe lîngă adevărul istoric pur şi simplu, intervin selecţii ale denumirilor, tendenţioase în context. Iată, de pildă strada Fidelităţii (unde se petrece o groaznică sinucidere), strada Cuţitul de Argint (unde un anume are o viişoară), strada Clemenţei ("cu mânuşiţa întinsă"), strada Graţiilor (unde amîndouă casele de la nr. 13 şi 13 bis sunt "la fel de identice cu deosebirea că"...), străzile Pacienţii şi Sapienţii (care se confundă din cauza căldurii mari), strada Marc Aureliu (care, schimonosită, devine Marcu Aoleriu), etc.

Borne topografice


Traseele sunt jalonate de repere mai importante: biserici (Mitropolia, Sf. Elefterie, Slobozia, Dintr-o zi, Doamna Bălaşa, Creţulescu, Sf.Ion, Mântuleasa, Sărindar etc.), clădiri publice centrale (Palatul Regal, Senatul, Consiliul de Miniştri), ministere (Ministerul de Războiu, Ministerul de Interne, Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice), alte instituţii importante (Prefectura poliţiei Capitalei, Regia Monopolurilor Statului, Compania gazului, Gara de nord, Observatorul pompierilor). Nu sunt uitate nici sediile culturale sau de învăţămînt superior (Teatrul Naţional, Ateneul, Universitatea, Facultatea de medicină, Observatorul astronomic), diversele manufacturi şi industrii, ("antipriza de flaşnete" din Popa Tatu, fabrica de cizme Filaret, fabrica "Stella", fabrica Lemâitre), unele spitale (Spitalele Eforiei, Colţea, Băile Mitraschewsky, apele de la Văcăreşti, morga), unităţi militare (cazarma Cuza din Dealul Spirei, Malmaison etc.).

În ton cu tabieturile vremii, Caragiale înşiră locurile de întîlnire ale intelighenţiei băştinaşe, locuri frecventate de el însuşi cu asiduitate în calitate de reporter vînător de subiecte ori de autor teatral în căutare de personaje, situaţii, expresii. În paginile publicate ori inedite sunt enumerate cîteva duzini de stabilimente unde se povestea, colportîndu-se zvonuri şi se glumea, bînd bere, sorbind cafea ori ingurgitînd mâncăruri tradiţionale. Sunt amintite vechile hanuri (Hanul Roşu, al lui Manuc), noile hoteluri, mai mult sau mai puţin de lux ("Otelul" Continental, Hotel de Orient, "peste drum de Episcopie", Metropol), cafenelele simandicoase ori populare (Fialkowski, Capşa, Kübler, Brofft, oferind "singura rimă la moft", Garibaldi, Schreiber din Lipscani), terasele şi grădinile de vară (terasa Oteteleşanu, "la deschizătura largă a Pieţei Teatrului", Union Suisse, devenită celebra "Iunion", grădinile lui Iliad, Zdrafcu, Orfeu, "noua grădină" Stavri), alte feluri de stabilimente (ospătăria Sarafoff, berăria Gambrinus etc.) Evident că nu uită să amintească localurile pe care le-a gospodărit el însuşi, singur sau cu asociaţi, precum "Berăria cooperativă", care a funcţionat în clădirea ce adăpostea şi cafeneaua Fialkowski.

Trebuie să fi fost un bun cunoscător al Bucureştilor, devreme ce în cele peste trei decenii cît i-a fost cetăţean, a locuit la destule adrese, a vizitat rude, prieteni, cunoştinţe, colaboratori, autorităţi rezidînd în alte multe locuri, a schimbat o serie de locuri de muncă. În tinereţe, a avut locuinţă în zona Obor şi în Strada Armenească, în estul urbei; copiii îşi aminteau de casa părintească vîndută înainte de a se muta pe Strada Sf. Spiridon (azi Maria Rosetti) colţ cu Strada Rotari (azi I.L. Caragiale), au urmat Str. Sculpturei şi Str. Berzei, în partea de vest. Casa lui Iorgu Caragiale, unul dintre unchi, era în spatele Teatrului Naţional ("un salonaş şi o cameră de culcare"), mătuşa Anastasia stătea pe Strada Boteanu, celebra Momuloaie deţinea cîteva perechi de case la intrarea în Strada Batiştei în timp ce pe Maria Constantinescu, mama lui Mateiu Caragiale, o vizita în Strada Frumoasă din mahalaua Sf. Vasile.

Într-o perioadă a descoperirilor retrospective şi a curiozităţii inter-disciplinare, opera lui Caragiale conţine informaţii inedite pentru o posibilă monografie a Bucureştilor. Chiar dacă preocuparea pentru topografie nu are legătură cu mulţimea de ghiduri şi istorii publicate atunci (de la Dimitrie Pappazoglu şi Ulysse de Marsillac pînă la Frédéric Damé şi Anton Bacalbaşa), scriitorul realizează un îndrumar detaliat şi ierarhizat.

Se poate vorbi de o adevărată reţea de borne geografice, aşternută peste oraş ca pînza de păianjen, făcînd posibilă reconstituirea planimetriei din epoca primului rege Carol. O reţea diferenţiată prin frecvenţa înregistrărilor statistice, tehnică prin care, mult mai tîrziu, vor cerceta peisajul urban Yves Luginbuhl sau Kevin Lynch. Concomitent, în interiorul reţelei, Caragiale a introdus detalii geometrice şi conotaţii emoţionale (trădînd dubla sa relaţie cu oraşul) care au prefigurat abordările alambicate din "Craii de Curtea Veche" şi "Pe strada Mântuleasa".