Folosesc intenţionat pluralul Bucureştii, fiindcă mi se pare mai potrivit cu de altădată decât singularul Bucureştiul care merge de minune împreună cu de astăzi. Vreau să precizez din capul locului că de altădată nu se referă la cine ştie ce epocă istorică îndepărtată, ci la jumătatea deceniului 6 al secolului XX, când am intrat la facultate.

Mai fusesem într-un rând în Bucureşti, în vara lui 1953, ca să-mi văd mama cu ocazia singurului „vorbitor”, care îi va fi permis în cei doi ani de închisoare, dar nu reţinusem mai nimic, cu excepţia barăcilor de lemn din Ghencea, unde se află astăzi Stadionul Steaua, şi a gardului de sârmă ghimpată, care a împiedicat-o pe mama să ne atingă mâna, nu, nu să ne îmbrăţişeze, pe fratele meu şi pe mine. Bucureştii de la mijlocul anilor 1950 erau, înainte de orice, un oraş în care te puteai plimba şi vedea o mulţime de case vechi, unele, încă în bună stare, care îi făcuse pe cei din generaţiile dinaintea noastră să-l considere micul Paris. Am apucat casele Maiorescu şi Macedonsky, Muzeul Simu şi atâtea altele de care generaţiile de după a noastră nici măcar n-au auzit. Apoi, sub ochii mei, au fost dărâmate toate, una după alta, ca şi bisericele Sfânta Vineri şi Văcăreşti, lista putând continua, cu o, deloc stranie, tenacitate aculturală. Andrei Pippidi, ale cărui articole din „Dilema veche” le urmăresc cu sfinţenie, şi care, se cade să mărturisesc, m-a determinat să scriu editorialul de faţă, relatează într-un interviu din revista „22” (numărul din 30 octombrie- 5 noiembrie), care ar trebui citit de cât mai multă lume, o întâmplare, din anii 1980, extrem de semnificativă pentru caracterul acultural al regimului comunist. Într-o zi, Ceauşescu ar fi trecut prin faţa unei case de pe strada Ştefan cel Mare, astăzi, Iancu de Hunedoara, din apropierea Pieţei Victoria, şi ar fi întrebat: „Ce e cu magherniţa asta?” I s-a răspuns că e casa lui Iorga. „Daţi-i nişte bani ăstuia şi până luni (casa) să nu mai fie.” Caracter acultural şi, în fond, antinaţional, care domină şi în regimul actual mentalitatea edililor, fie şi din pricini diferite.
Ideologice ieri, pecuniare azi, pricinile au aceeaşi gravissimă urmare: desfigurarea Bucureştilor de altădată, mai exact, a ceea ce a rămas din el. Exemplele date de Andrei Pippidi sunt cutremurătoare. Şi, peste toate, indiferenţa sau interesul autorităţilor, deopotrivă de criminale: un întreg patrimoniu imobiliar distrus cu bună ştiinţă, pradă unor incendii provocate, sau lăsat în paragină ca să poată fi dărâmat şi înlocuit de clădiri fără personalitate, spre îmbogăţirea unor investitori veroşi, lipsiţi de scrupule şi de respect, ca să nu mai pomenim de cultură, şi care au, nu o dată, în spate primari sau arhitecţi- şefi din primării. Am şi o mică experienţă personală în materie. În drumul meu de la metroul din Piaţa Victoriei către redacţia României literare, scurtam pe o stradă al cărei nume l-am uitat, care lega bulevardul de colţul Căii Victoria cu Orlando, unde se afla casa în care locuise Goga când se afla în Bucureşti, inclusiv în lunile nefericitului său prim-ministeriat, şi de unde a plecat la Ciucea ca să moară. Am remarcat într-o zi că placa memorială de pe casă dispăruse. M-am adresat Ministerului Culturii cu bănuiala că i se pregăteşte ceva casei. Am fost trimis la Primăria Generală, în al cărei patrimoniu s-ar fi aflat casa. De unde am fost retrimis la Minister. Între timp, casa a fost dărâmată şi, în locul ei, s-a înălţat o clădire de birouri. De câte ori trec astăzi, tot în drum spre România literară, pe la intersecţia dintre Buzeşti şi Occidentului, vizavi de Maternitatea Polizu, mă uit cu spaimă la casa unde a locuit Iorga şi care a găzduit redacţia „Sămănătorului”, la începutul secolului XX. Ca şi Andrei Pippidi, cred că se află în pericol de a fi sacrificată pe altarul iresponsabilităţii unor oameni cu bani, care n-au auzit de Iorga, cum nu auzise nici Ceauşescu. Faptul că şi în alte ţări se petrec lucruri asemănătoare, fie în Mali, unde salafiştii dărâmă moschei vechi de sute de ani, în numele adevăratului Allah, fie, da, aţi citit bine, în Paris, unde un palat din secolul XVIII a fost cât pe ce să fie „modernizat” de aceeaşi oameni cu bani iubitori de subcultură, nu mă consolează de barbaria noastră de tranziţie între ideologia comunistă şi un capitalism prădalnic. Ambele, deopotrivă de aculturale.