E lucru bine ştiut că traducerea complexităţii culturale, în care gastronomia ocupă un loc aparte, dă mari bătăi de cap (casse-tête, cum spun colegii francofoni) traducătorilor, începând chiar cu textele de poveşti, care, nu o dată, ne spun câte ceva despre ce şi cum mănâncă zânele şi vrăjitorii, regii şi prinţesele, tăietorul de lemne şi familia lui, piticii, ba chiar şi (ce oroare!) lacomii căpcăuni şi căpcăunese. Aceştia din urmă pot avea gusturi dintre cele mai monstruoase dar şi mai rafinate.

Un exemplu faimos este sosul Robert cu care regina-căpcăună din Frumoasa din pădurea adormită a lui Perrault cere să-i fie gătiţi, rând pe rând, nepoata, nepotul şi nora. E un adevărat „scandal alimentar”, cum va spune Louis Marin (1986: 32). Bucătarul-şef evită grozăvia şi o păcăleşte pe gurmandă înlocuindu-i pe copii şi pe mama lor cu un miel, un ied şi o căprioară, fragezi şi bine asezonaţi cu sosul reclamat de regină. Marc Soriano, mare specialist în Perrault, ne lămureşte că sosul cu pricina este deja cunoscut datorită lui Rabelais, care îl socoteşte sănătos şi necesar la fripturi de tot felul. Este vorba de un „sos picant, făcut cu ceapă tăiată mărunt, prăjită în unt şi stropită cu o lingură de oţet şi cu tot atâta muştar” (Soriano, 1989: 516).

La rândul lor, mulţi dintre traducători, socotind că textul se adresează exclusiv copiilor şi că nu e cazul ca prin poveşti să li se facă şi o mică educaţie gastronomică, îi păcălesc pe cititori şi elimină detaliul cu sosul care li se pare, probabil, de prisos. Alţii atrag atenţia asupra sosului dându-i o mică explicitare şi adăugândui un epitet inexistent în original, dar renunţând la ceea ce specialiştii numesc culturem, exprimat aici prin numele Robert (al bucătarului care a inventat sosul cu pricina): sos alb, sos picant, sau sos, aşa cum îmi place mie. Şi soluţia mixtă există, numele sosului este păstrat, dar însoţit de o mică explicaţie sosul acela delicios, numit Robert, sau doar cu sos Robert, iar în nota de subsol apare o explicaţie, ca în traducerea pe care o socotim de referinţă a Teodorei Popa-Mazilu (1966).

Rămânând la căpcăuni şi la Perrault, ne oprim şi la Degeţel, unde avem de a face cu un căpcăun, mare mâncău, dar şi cu fetiţele acestuia care au tenul frumos fiindcă se hrănesc deja doar cu carne fragedă ca şi tatăl lor, iar gura le e garnisită cu dinţi ascuţiţi şi rari, cu care îi muşcă pe copii ca să le sugă sângele. Deşi are la masă un viţel, două oi şi o jumătate de porc, hainul căpcăun vrea să-i mănânce şi pe Degeţel cu fraţii lui, pentru el bucate gustoase dacă sunt gătiţi de nevasta lui cu un sos bun. Şi acest sos bun îi incită pe traducători la soluţii cât mai înflorite. Unul îl va traduce prin un sos pe care îl făcea foarte bine, altul prin un sos pe cinste, un al treilea va explicita şi mai mult prin un sos bun, aşa cum ştii numai tu să faci. Oricum, mai mulţi traducători vor socoti că un sos bun e, de fapt, fad şi vor înlocui adjectivul din original cu un altul, ceea ce va conduce la soluţii ca un sos delicios, un sos tare gustos şi chiar un sos special.

Dar nu doar gastronomia monstruoasă a căpcaunilor este prezentă în poveştile lui Charles Perrault. Dacă în Grisélidis, prima lui poveste în versuri, el vorbeşte în fugă despre laptele de oaie pe care îl bea frumoasa păstoriţă şi de vânatul pregătit la curtea prinţului ce îi va deveni soţ, în Piele-de-Măgar aflăm reţeta completă a plăcintei cu care prinţesa deghizată îl va vindeca pe alesul ei. Avem apoi cârnaţii din Dorinţele ridicole la care pofteşte tăietorul de lemne, carnea crudă la care râvneşte lupul din Scufiţa Roşie, unde fetiţa îi duce bunicii o plăcintă şi o ulcică cu unt. Perrault declină astfel în poveştile Mamei mele Gâsca o gamă întreagă de bucate ţărăneşti sau regeşti, culturale sau sălbatice, frugale sau copioase, simple sau elaborate, locale sau exotice. La acestea se adaugă câteva amănunte despre modul de a le pregăti (în Riquel cel Moţat), de a le servi (supeul însoţit de muzică veche din Frumoasa din pădurea adormită), chiar de a le procura (vânatul din Motanul Încălţat) sau de a le împărţii cu ceilalţi (portocalele şi lămâile din Cenuşăreasa). Aluzii la gastronomia epocii sunt presărate ici şi colo: gheţăria din Piele-de-Măgar este o modalitate recentă de a păstra alimentele; drageurile din aceeaşi poveste, sau fructele citrice din Cenuşăreasa sunt, în textul original, la vremea apariţiei lui în 1697, produse rare sau exotice.

Nici spectacularul gastronomic, firesc în epoca lui Louis XIV, când viaţa la curte era ea însăşi un spectacol, nu lipseşte din corpusul totuşi restrâns de poveşti perraldiene. În Frumoasa din pădurea adormită somnul secular se răsfrânge şi asupra bucătăriei unde până şi frigăruile de pe foc, pline cu potârnichi şi fazani, adormiră, iar focul făcu la fel, ceea ce constituie pentru prinţul intrat în castel un spectacol care, la început, îl îngheaţă de spaimă, apoi când vede stropii de vin din paharele gărzilor şi îşi dă seama că, de multă vreme, se pregăteşte acolo un mare ospăţ. Un spectacol uluitor şi destul de cultural este bucătăria subterană a lui Riquet unde se fac pregătirile de nuntă în sunet de muzică amonioasă, spune originalul, voioasă, spune unul din traducători, în ritmul unei melodii pe care o intonau în cor, spune altul: „În acelaşi timp pământul se deschise şi ea văzu la picoarele ei o bucătărie cât toate zilele, plină de bucătari şi toate soiurile de slugi trebuincioase la pregătirea unui mare ospăţ. Din bucătărie ieşi o ceată de vreo douăzeci sau treizeci de cârnăţari care o luară pe o cărare a pădurii, rânduindu-se în jurul unei mese lungi: toţi, cu câte o frigăruie în mână şi cu o bonetă cu coadă de vulpe pe-o ureche, se apucară să lucreze, legănându-se în sunete unui cântec armonios.” (Popa-Mazilu, 1966: 147)

Nici anturajul lexical al bucatelor nu e mai simplu de tradus, cum ar fi agenţii de bucătărie (numiţi astfel tot de Louis Marin), fiindcă la Perrault cei care cântă şi dansează sunt, literal, fripturari (cei care fac friptura), dar pentru unii traducători ei sunt fie cârnăţari, fie frigători, fie grataragii, meşteri bucătari, inşi cu frigări, sau pur şi simplu măcelari.

Nici alţi povestitori din alte spaţii culturale nu se bucură de mai puţină diversitate în traducerea bucatelor presărate în poveştile lor. Nu ştim prea bine ce mănâncă fata cea buna în casa Doamnei Holle, în povestea cu acelaşi nume de fraţii Grimm; după unii traducători, supă şi friptură, după alţii legume şi carne, după altul, fierturi şi prăjeli. Şi soluţia neutralizantă este posibilă şi atunci traducătorul ne spune doar că fata duce un trai bun, sau că mănâncă pe săturate şi trece sub tăcere bucatele cu care misterioasa bătrână o răsfaţă.

Nici traducătorii lui Collodi nu au căzut de acord asupra bucatelor cu care Zâna cu părul albastru/ azuriu/turcoaz îl răsfaţă pe băieţelul neastâmpărat pentru a sărbători hotărârea lui de se face un copil cuminte. Textul original, spune, dacă traducem literal, că zâna le dă copiilor două sute de ceşti de cafea cu lapte şi patru sute de pâiniţe unse cu unt pe ambele părţi, dar, sub pana traducătorilor, gustarea se schimbă un pic şi, în timp ce cafeaua cu lapte este păstrată la majoritatea, pâiniţele se transformă în prăjituri, în pâine prăjită cu unt, în pâine cu unt, sau, mai regional în pituşti unse cu unt şi pe o parte şi pe alta, soluţie care deşi creează ambiguitate pentru pituşti care este şi numele unei ciuperci, redă, singura, şi amănuntul cu ungerea pe două părţi; acesta este un semn de bogăţie în Toscana vremii, în care trăieşte Pinocchio împreună cu tatăl său, care aude des refrenul Ho fame babbo mio, spus de copil.

Nici ce mânâncă Pinocchio cu cei trei tovarăşi de drum la hanul Racul Roşu nu e prea sigur pentru cititorul care are în faţă mai multe traduceri. La han, spune textul original tradus literal, Motanul mănâncă patru porţii de burtă gătită ca la Parma, care se transformă în funcţie de imaginarul gastronomic al traducătorilor în patru porţii de burtă cu caşcaval ras, sau în patru porţii de drob cu parmezan, sau, pur şi simplu, în patru talere de macaroane cu brînză.

Am putea spune, în lumina acestor câtorva exemple că lexicul gastronomic este asezonat cu sosuri diferite, de la un traducător la altul, în funcţie de viziunea traductivă a epocii, foarte sau prea flexibilă faţă de textul tradus sau mai aproape de acesta, de gustul personal al celui ce traduce, pe de o parte, de cultura şi imaginarul său gastronomic, pe de altă parte.

Aproape că am fi tentaţi, pentru a rămâne în sfera gastronomiei, să-i dăm dreptate lui Brillat-Savarin, cel care prin scrierile sale a dus la recunoaşterea acesteia ca domeniu specific, ştiinţific şi cultural, în privinţa traducătorilor, pe care el nu-i vedea cu ochi buni: „Pentru toate subiectele care admit profunzime şi energie, traducătorii noştri nu fac decât nişte copii palide şi decolorate” (1948/1975 : 41).

Dar acelaşi autor recunoaşte că limba vremii sale nu este capabilă să exprime multiplele nuanţe gastronomice: „Pentru că există serii nedefinite de savori simple care se pot modifica prin adjoncţiunea lor reciprocă ca număr şi cantitate, ar trebui o limbă nouă pentru a exprima toate aceste efecte şi munţi întregi de tomuri pentru a le defini” (1948/1975: 41).

Şi cam asta au păţit şi traducătorii, mai vechi sau mai noi, când au avut de a face cu Fiziologia gustului (1948/1975) a celebrului gastronom prin care el a încercat să impună gastronomia ca ştiinţă, dar pe care a ilustrat-o cu reţete, care par bucate de poveste, în ochii cititorului de astăzi.

Dacă termenii gastronomici inventaţi de Savarin pentru a da caracter ştiinţific domeniului său au cam fost neutralizaţi în traducerea făcută la noi în secolul XX pentru celebrul volum, aforismele lui, care doar enunţă marile principii ale gastronomiei, s-au bucurat şi de energie şi savoare, dar au fost asezonate după gustul locului şi timpului în traducerea de la 1842.

Astfel, când la 1848 Savarin vorbeşte de calităţi ale bucatelor ca sapid (opus lui insipid) şi esculent, traducătoarea din secolul XX le înlocuieşte cusavuros şi suculent, care au alte echivalente în franceză, foarte apropiate de altfel de termenii româneşti.

La rândul lui substantivulesculence este tradus tot prin suculenţă, sau printr-o perifrază, punctul maxim de dezvoltare a gustului, traducătoarea, nedorind, pesemne, sa-şi asume riscul inventivităţii în limba de primire, în timp ce autorul şi l-a asumat în limba sa. Aceeaşi lipsă de îndrăzneală face ca un termen vechi precum le génésique, dezgropat (cu o bună intuiţie a soluţiilor de îmbogăţire a lexicului) din straturile limbii de către autor, să fie şi el neutralizat şi atenuat cu o structură explicitantă, şi anume simţul genitor. Acest tip de soluţii ştirbesc, măcar parţial, spiritul oarecum revoluţionar şi deschis al autorului despre care Roland Barthes (Barthes, 1975: 18) spunea că are limba gurmandă.

În căutarea limbii noi care să dea seama de toate subtilităţile gastronomiei, el a practicat, în aceeşi măsură, neologismele, arhaismele, împrumuturile şi creativitatea lexicală. Surprinzător, şi-a găsit un traducător pe măsura doar pentru aforisme în Kogălniceanu, autor împreună cu Negruzzi al unei cărti de bucate, în care mâcăruri tradiţonale moldoveneşti co-abitează armonios cu blanc manje-uri, pui au cotton, supa franţuzească, budincă cu soto, bezele, sufle, consome-uri.

Doar un eşantion din traducerea aforismelor lui Savarin de către Kogălniceanu (1842) ne arată că primul şi-a găsit în cele din urmă traducătorul care are şi profunzimea şi energia pe care părintele gastronomiei ca ştiinţă le aştepta.

Astfel pentru On devient cuisinier; mais on naît rôtisseur, Kogălniceanu explicitează puţin dar păstrează întreg sensul: Prin silinţă cineva se poate face bucătar; dar fripturarul se naşte. În schimb, pentru Un dessert sans fromage est une belle à qui il manque un oeil traducătorul şi gastronomul paşoptist procedează la o localizare, fenomen curent în epocă: O masă fără mezelicuri este ca o femeie căreia’i lipseşte un ochiu. Era aproape firesc pentru un traducător care la el acasă aştepta la desert nişte zaharicale, iar o masa fără entreuri/ mezelicuri nu avea haz, să facă unele entorse, cu atât mai mult cu cât aici e vorba de gusturi şi ele nu se discută, iar de tradus se traduc, după cum am văzut, discutabil şi chiar surprinzător.

Acest mic excurs gastronomicotraductologic pare să spună că traducerea unor cuvinte sau înlănţuiri ale acestora, cu încărcătura culturală, în cazul nostru de gastronomie, este o bătaie de cap dar şi o şansă de a descoperi cât de diverse şi, uneori, uluitoare pot fi soluţiile traducătorilor în faţa unor cuvinte sapide şi esculente, ca nişte bucate din poveşti.