Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Scrisoare din Paris:
Bătălia pentru Eugen Ionescu de Lucian Raicu

Personaje cu dese apariţii în scena literaturii, în ,romanul" ei, personaje familiar-recurente, personaje ,de casă", îmi îngădui s-o spun, ale acestor fragmente de timp - ,Scrisori din Paris" -, Eugen Ionescu şi Marc Fumaroli. De data aceasta, ei, prin mijlocirea unui Elogiu academic pronunţat de cel de al doilea în onoarea celui dintâi - ce ocupase înaintea sa sub Cupolă fotoliul cu numărul 6 - iată ce lucru de mirare şi ce întâmplare rară, se întâlnesc. Au amândoi multe de spus, profesorul de retorică, specialist în saloanele literare ale evului clasic - şi renovatorul teatrului în evul modern şi contemporan, deloc în largul său în ambianţa şi în anturajul saloanelor. Îi uneşte un anume spirit de naturaleţe şi de simplitate, de esenţialitate firesc neconformistă şi un anume gust, afişat la vedere la cel dintâi, ceva mai ascuns şi mai complicat la cel de-al doilea, gustul clasicilor şi al clasicităţii, al valorilor sigure.

Un anume refuz al ,moftului" (român, francez, ce importanţă are!), al mofturilor, al modelor, al grimaselor intelectualo-politice, al spiritului gregar, al spiritului de turmă de dreapta ca şi de stânga, adică al rinoceritei...

Vorbind despre Ionescu, Fumaroli nu încetează să scoată la iveală - şi de fiecare dată cu vizibilă satisfacţie - acest refuz, încăpăţânat se poate zice, se poate foarte bine zice...

După ce i-a invocat pe susţinătorii din prima clipă ai debutantului Ionescu, pe Paulhan şi pe Breton şi a lor distanţă critică faţă de ,stalinismul parizian" postbelic, profesorul de literatură clasică, dar şi autorul de acum câţiva ani al diatribei numite ,L'Etat culturel" descrie climatul literar în care a început să se desfăşoare cu zeci de ani urmă - ,bătălia pentru Eugen Ionescu":

,Această eficace destabilizare şi supraveghere - pe care puternica revistă a lui Sartre, ŤLes Temps modernesť, nu pregeta să o imite încă din 1949 - explică, dar nu scuză, extraordinara hemiplegie a privirii care a lovit timp de treizeci de ani intelighenţia pariziană atunci când era vorba de tirania din Est." Din refuzul acestei orbiri, un refuz care i-a adus rari susţinători, de talia celor invocaţi, dar şi atâţia duşmani - promotori ai ,hemiplegiei" ce lovise intelighenţia vremii - s-a întrupat cel de al doilea Ionescu, cel francez, imunizat de ,hemiplegia" de sens aparent contrar, binecunoscută celui dintâi Ionescu din experienţa sa românească a anilor 30-40... Fusese un miracol - e cazul să o spunem - că refuzul unei anume rinocerite - nu-l făcuse, nu, deloc, să alunece în cursa celeilalte, ce contamina rapid locurile noului său exil. Un miracol al lucidităţii ionesciene, consubstanţiale ,încăpăţânatului" geniu ionescian.

Reiau textul lui Fumaroli, surprinzător de ,edificat" în materie - în materie de ,ce se întâmpla cu adevărat", în acel atunci atât de complicat şi atât de îndepărtat!

,Admirator al Parisului, capitala spiritului, Eugčne Ionesco suferea (subliniez pe acest ,suferea" - n. n. ) să vadă literaţi, filosofi, scriitori, oameni de ştiinţă şi jurnalişti, sub guvernări liberale, organizând ei înşişi o teroare, şi în acelaşi timp exercitând chiar ei cenzura. Ar fi putut să se mulţumească să se bucure de-a lungul anilor de gloria mondială a teatrului său. Cu toate acestea a preferat să se afle în prima linie a acelora care, cu Albert Camus şi Raymond Aron, au încercat să reziste acestei cecităţi voluntare."

Există o ,excepţie" Ionesco - înrudită cu alte câteva, Camus, Aron... -, un fel de a nu ceda activismului cecităţii, somnolenţei spiritului moral, somnului raţiunii critice... Fumaroli are dreptate să-i acorde atâta atenţie - de interpret şi de biograf -, nu mai puţin insistente decât celei acordate operei artistice a celui omagiat. Dacă există un scriitor pe domeniile căruia cele două planuri sunt indisociabile, interpenetrabile, acesta este, în rând cu puţini alţii, Eugen Ionescu.

Suprapunerea experienţei franceze peste cea iniţială, românească - cu precizarea că nu numai de o experienţă a împrejurărilor e vorba, într-un caz ca şi în celălalt, ci şi de una interioară, cea din care se cristalizează Opera - este percepută ca o continuitate; cu unul şi acelaşi Ionescu-Ionesco avem de-a face; nici o discontinuitate, ca în alte celebre cazuri româno-franceze, nici o inconfortabilă ,ruptură"...

"În 1958, piesa Rinocerii expune în limbajul teatrului experienţa pe care o dobândise începând din 1933 în legătură cu fascinaţia totalitarismului."

Totalitarism - unul singur în forme variabile. Cuvânt potrivit - esenţial - pentru a numi rinocereasca sa acceptare: fascinaţie.

"Începând din 1965, nu conteneşte să recurgă la polemica jurnalistică în Combat, în Le Figaro...".

Fraza merge mai departe cu relatarea unui savuros episod, de cea mai densă specificitate ionesciană, cu un Ionescu sută la sută el însuşi, şi care, ca să se constituie astfel, într-un ,el însuşi", n-a aşteptat ,eternitatea", ci, aş spune, i-a luat-o cu puţin înainte... Iată episodul:

"... şi va găsi încă forţa ca în 19 aprilie 1990 să publice un articol în care povesteşte, în termeni puţin diplomatici, fastuoasa primire rezervată lui Vaclav Havel la Ministerul Culturii chiar de aceia care, odinioară, când Havel era în închisoare la Praga, iar nu preşedinte al Republicii, refuzaseră pieselor lui de teatru dreptul de a fi jucate pe scenele franceze subvenţionate..."

Marc Fumaroli despre Eugen Ionescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara