Bronislava Volková este poetă, traducătoare, autoare de colaje, semiotician, eseist, profesor emerit de studii slave, literatură comparată și studii iudaice la Indiana University, Bloomington, Statele Unite ale Americii. Timp de 30 de ani, a coordonat aici domeniul Boemistică, în cadrul Departamentul de Studii Slave. A emigrat din Cehoslovacia comunistă în anul 1974, a predat la Universitățile din Köln, în Marburg, Harvard, și Virginia Charlotesville. Din 1982 lucrează la Bloomington iar începând cu anul 2014, își petrece o mare parte din an la Praga. A publicat unsprezece cărți de poezie existențială și metafizică în limba cehă și antologiile selective Lumi fragmentate (1995), respectiv Amintirile mării (2011). Șapte din cărțile publicate de ea sunt ediții bilingve ceho-engleze, ilustrate de colaje pe care tot Bronislava le-a conceput. I-a mai apărut în 1993 o antologie de versuri în limba engleză cu titlul Curajul curcubeului. De asemenea, este co-autoare (alături de Clarice Cloutier) a unei ample antologii bilingve de poezie cehă modernă. Titlul acesteia este Up The Devil’s Back: A Bilingual Anthology of 20th Century Czech Poetry. Creația Bronislavei a fost tradusă în unsprezece limbi străine. Pe lângă poezie, Volková a scris pe larg despre semantica emotivă a limbajului emotivă (Emotive Signs in Language, 1987 – sub numele Volek) și despre semiotica valorilor implicite și de gen în literatura cehă (A Feministst’s Semiotic Odyssey through Czech Literature, 1997) și despre exil. Din anul 2000 este, de asemenea, activă în domeniul artei plastice și regizează spectacole de poetical performance și multimedia. În 2009 i-a fost decernat Premiul SVU Praga pentru contribuția sa remarcabilă la devoltarea științei și a culturii, iar, trei ani mai târziu, Sindicatul profesorilor din Varna i-a decernat un premiu pentru întreaga sa creație poetică și pentru contribuția pe termen lung la schimburile culturale dintre popoarele slave. Traduceri din poezia sa au fost publicate în volum în Bulgaria, Ucraina, Rusia, Slovenia și Slovacia
Sunt
Sunt lumină
Nu mă călcați în picioare
de parc-aș fi noroi!
Sunt iubire
Nu mă vomitați ca pe un pește stricat!
Sunt speranță!
Nu mă aruncați ca pe pâinea veche
de ieri!
Sunt bucurie
Nu mizeria din rufele pe care le pui
la spălat!
Sunt pace
Nu vă zbuciumați, căci mă veți pierde!
Sunt autodeterminare
Veniți să mă cunoașteți!
Sunt viață
Adorați-mă,
fiindcă exist!
Frunza își dă ultima suflare
și cade,
maronie și obosită,
un pic slăbită, ceva mai vlăguită
de vara cea lungă,
printre celelalte frunze
învolburate, verzi, fluturându-se
și agitându-se
sub adierea caldă și în lumina soarelui.
Aceasta le înnoia iar și iar
speranța într-o nouă zi, într-o nouă
voluptate a respirației
într-o nouă înfiorare a gingașei
lor suprafețe.
Iar acum zac stafidite pe
pământul rece,
pierdute printre atâtea alte frunze
pe drumul comun al descompunerii.
Unele dintre ele rezistă, zăcând
astfel, toată iarna,
îngălbenite până-n măduva oaselor,
ici-colo acoperite cu zăpadă...
De-abia primăvară le vine de hac.
Soarele încălzește din nou
pământul și copacii,
dar frunzele, acele suculente jocuri
de-a viața și de-a moartea,
nu mai sunt aceleași.
Pietrele din mozaicurile jucăușe și
plăcute ochiului devin atât de
grele pe morminte.
Ceea ce a fost nu mai este – precum
în miracolele nașterii și ale morții.
Iar apăsarea zdrobește, zdrobește.
Precum iluziile oglinzilor ce te-amăgesc.
Către tăcere purcedem și singuri
ne aflăm.
În adâncul tăcerii se poate vedea
până în punctul în care respirația
își pierde puterea.
Atingerea –
Milostenie a cerului,
har măreț,
dar de la animale,
părul uman
este adesea eliminat
precum un cusur.
Este primitiv
și adesea inestetic.
În schimb, blana animalelor
este minunată, este moale,
te provoacă să o atingi,
te provoacă să te apropii.
Emană culoare
și un miros minunat.
Căldura animală
este, la rândul său, constantă
și se reglementează
într-un mod miraculos
la care noi, oamenii
putem doar să visăm.
Animalele știu lucruri
despre care noi habar nu avem.
Niciodată nu le-a trecut prin cap
să se laude
cu meritele lor sau să scrie despre ele
și de aceea sunt cu adevărat fericite:
fiindcă habar nu au despre alte lucruri,
mai ales despre acelea pe care
le comit oamenii.
Nu vreau o poveste
Vreau numai un peisaj modelat cu
ciocanul sentimentelor,
așadar, abstract,
precum acele minunate picturi
ale lui Miró, Chagall și
ale atâtora altora,
care, pur și simplu, nu se pot descrie,
zugrăvi, povesti în cuvinte.
În schimb, le poți simți cu inima
iar ele te ridică
și te trimit în zbor acolo unde altfel
n-ai ajunge niciodată.
Nu suntem singuri –
există și păsările.
Dimineața, ele ciripesc în tăcere,
înainte ca oamenii să-și reia
eternele zgomote,
pentru a fi în stare să se audă.
Apoi, păsările tac –
de parcă ar fi dispărut.
Ne vor trezi din nou în dimineața
următoare
după o noapte în care au răsuflat
ușurate,
findcă au fost, măcar un pic,
singure,
înaintea unei noi dimineți în care
vor fi nevoite să ne suporte.
Oboseala dansului
Zilele se adună și plutesc una
după alta
imponderabile – cufundate într-un vis
fără sfârșit.
Curgem în brațele sărmanului timp,
răsunând în nopțile fără margini
care nu au nicio legătură cu noi
nu ne văd, nici nu ne aud,
îmbibați cum suntem de propriul
nostru zgomot,
care nu încetează niciodată.
Cândva nu mai înseamnă azi
Cânta cândva pădurea cântec
blând de veghe
și visare iar tufișul
își ascundea văpaia dorinței
pentru următoarea stea care avea
să răsară pe cerul senin.
Astăzi nu mai resimt adierea viselor
de altădată și speranța în săruturile
primăverii
în armonia verii, în povara
frunzișului de toamnă
și în drumurile înzăpezite din munți.
Pasiunea mi s-a stins încet-încet,
s-a veștejit în lipsa mângâierii.
Cuvintele picură din deschizăturile
trupului și, uneori, le îneacă
saliva care-a rămas în gură-n urma lor,
nemaitânjind nici după amăgirea verii.
Bătrânețea ne dă tonul
ne vestește singurătatea zidurilor
și a pașilor de zi cu zi.
Nu mai știm încotro vor pleca
și de ce. Sub mângâierea delicată
a vântului,
se vor cuibări în brațele tăcerii
pe care nimeni n-o cunoaște,
pe care nimeni n-o pătrunde –
tăcerea de toate saturată.
Iar tu? Nu vii.
