Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Bricolaj cu sentimente de Tudorel Urian

Prozatoare reper a anilor ’80, Gabriela Adamesteanu a parut, dupa caderea comunismului, definitiv pierduta pentru literatura in beneficiul jurnalismului politic. A fost nevoie de paisprezece ani si citeva dezamagiri crunte pentru ca scriitoarea sa revina ( precum, in urma cu 2-3 ani, Ana Blandiana) la domeniul care i-a adus celebritatea.
           
Romanul Intilnirea are o istorie interesanta. La sfirsitul anului 1989, Gabriela Adamesteanu a publicat la Editura Cartea Romaneasca volumul de proza scurta Vara-Primavara ( ultimul volum original de proza al autoarei pina la prezentul roman), in finalul caruia este inclusa o povestire de mari dimensiuni ( 140 de pagini) intitulata Intilnirea. Revolutia izbucnita la relativ scurt timp dupa aparitia volumului si perioada agitata care a urmat, au facut ca impactul public al acestei carti sa fie nemeritat de redus. In dosarul de presa de la sfirsitul actualului volum, autoarea citeaza doar trei cronici aparute inainte de caderea comunismului ( Cristian Moraru, Marian Papahagi si Cornel Moraru), iar dupa decembrie 1989, opinia publica din tara a fost preocupata de cu totul alte lucruri decit literatura. Prin subiect si problematica sa povestirea Intilnirea este revolutionara pentru epoca in care a fost redactata si publicata. Scrisa la sugestia lui Mihai Botez, Intilnirea evoca, din perspective diferite, revenirea in tara, in calitate de invitat, a unui refugiat in Occident devenit intre timp savant de recunoastere internationala. Desi subiectul este bine incifrat in formula unei proze poetice, aparitia acestui text, in perioada in care paranoia regimului Ceausescu atinsese cotele maxime, ramine un miracol.
          
Romanul Intilnirea este rodul rescrierii povestirii din 1989. Fata de textul anterevolutionar, el contine 150 de pagini in plus, ceea ce inseamna, practic, o alta opera. Ceea ce era implicit si ermetic in povestire devine explicit in roman prin includerea unui martor cheie pe lista celor care comenteaza vizita savantului de origine romana, in Romania comunista: Securitatea. De ce nu aparea aceasta perspectiva narativa in textul din 1989 nu mai trebuie demonstrat. De ce apare acum si cum isi face simtita prezenta ( prin reproducerea unor file din dosarul de urmarire informativa) este iarasi de inteles, mai ales daca se are in vedere gazetaria militanta practicata de autoare in ultimii ani. Oricum, tratarea unui subiect precum revenirea in Romania lui Ceausescu a unui transfug devenit celebru in Occident, fara imaginile vizitei vazute prin ochii omniprezenti ai Securitatii ar fi ca ciorba de peste fara peste.
          
Pentru orice om plecat de mai multa vreme dintr-un loc, revenirea la acel loc inseamna o intoarcere in timp. Pentru el vremea a inghetat in momentul parasirii localitatii respective si, revenit dupa citeva decenii de exil, se asteapta sa isi regaseasca rudele, prietenii, cunoscutii, cu virstele si preocuparile lor din momentul despartirii. Realitatea este insa necrutatoare ( parintii au murit, prietenii au imbatrinit, chipurile familiare cindva s-au transformat dramatic, strazile de odinioara sint populate de oameni necunoscuti). In drumul spre casa, sufletul refugiatului este coplesit de amintiri, prilej pentru autoare de a realiza un monolog interior cu vizibila tenta poetica: "bocanesti pe pietris cu incaltarile scorojite prafoase calci apasat doar doar le vezi ochii intorsi spre tine sa poti sa le spui/ bine v-am gasit pofta buna/ numai ca ei isi vad inainte de mincatul lor nici nu se uita la tine/ si totusi trebuie sa fi stiut ca vii altfel nu ar fi aici/ toti toti/ deci traiesc toti n-a murit nimeni/ deci scrisorile telegramele ferparele au fost mincinoase toate/ ce fericire ce usurare Doamne/ mama si tata uite-i asezati ca totdeauna in capul mesei/ si mama care se tot ridica asa cum face mereu si se duce ba dupa o cana cu vin, ba dupa un cos cu piine ( p. 29). Absenta punctuatiei din acest fragment si sacadarea frazei prin marcarea grafica a unor versuri marcheaza starea de trezie in care se afla mintea incarcata de emotii, sentimente si amintiri a personajului. Speranta de a regasi pentru o clipa paradisul copilariei il indeamna inainte desi este convins ca la sfirsitul drumului il asteapta un peisaj demn de finalul basmului Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte. Impactul cu realitatea este dur, iar dezamagirea dobindeste accente dramatice: … Acum, in doar doua saptamini, s-au distrus iremediabil in mintea mea chipuri pe care le pastrasem intacte aproape o jumatate de secol… Daca m-as fi gindit rational, erau slabe sperantele sa-i intilnesc pe cei iubiti… Era o simpla operatie de logica, si numai masurind timpul care s-a scurs de cind am plecat, as fi vazut ca nu mai au, bietii, multe sanse de supravietuire… ( p. 108).
          
In tara, savantul este intimpinat de chipuri necunoscute de rude, fosti prieteni, agenti ai Securitatii mai mult sau mai putin camuflati. Fiecare are interese cit se poate de pragmatice in legatura cu el. Unii spera sa obtina niscaiva avantaje materiale din redescoperirea rudei chivernisite, altii viseaza ( stimulati de institutii ale statului) burse in Occident sau penetrarea informativa, prin el, a unor cercuri stiintifice de elita. Cu oarecare naivitate, savantul este uimit de importanta care i se acorda ( nu este nici o secunda lasat singur), iar atunci cind ii dispar din buzunar cartile de vizita si scrisorile primite de la unii romani cu probleme, oferite lui pentru a fi transmise in Occident, pune incidentul pe seama proverbialei sale zapaceli, nicidecum pe posibila ( si chiar foarte probabila) infiltrare in anturajul sau a unor agenti ai serviciilor secrete.
          
Miza ideatica ( foarte mare) a romanului Intilnirea este intrecuta doar de ambitiile autoarei la nivelul constructiei. Unghiurile din care este privita realitatea se succed cu repeziciune, naratorii se rotesc in permanenta ( si, impreuna cu ei, stilurile narative), timpurile naratiunii se amesteca in functie de fluxul gindirii protagonistului, savantul italian de origine romana Manu Traian ( asa cum apare numele sau in dosarele de urmarire informativa ale Securitatii). Mai mult decit atit, in multe situatii autoarea pune in evidenta contrastul dintre gindurile intime ale personajelor si comportamentul lor public. Trecerea de la monologul interior la lumea reala este marcata grafic prin schimbarea paginatiei de la grafia in versuri, fara semne de punctuatie, la proza, ca in acest fragment care o priveste pe Christa, sotia lui Manu ( ea insasi obsedata de ororile nazismului din Germania): "nimeni nu ne imparte in grupuri/ nimeni nu ne dirijeaza de la capetele sirurilor de banci/ lipsesc difuzoarele care sa ne intareasca glasul/ lipsesc armele automate indreptate spre noi de la ferestrele care ne inconjoara/ suntem aici doar noi/ ( …)
          
Ea nu da insa drumul frazei care ii umple gura inchisa, care nu poate trece dincolo de buzele strinse. Nu are nici un chef sa-i explice ceea ce, de atitia ani, de atitia zeci de ani, se straduieste sa uite � p. 176). Aceasta continua succesiune a unghiurilor si a stilurilor narative ( intilnita, printre altii, la Sartre, Mario Vargas Llosa sau António Lobos Antunes) pigmentata cu reproducerea nuda ( inclusiv agramatismele aferente) a unor documente ( fireste, fictive, dar pedant de veridice) din arhiva fostei Securitati si citate din Odiseea ( a carei versiune moderna se doreste a fi pina la un punct, Intilnirea, dovada fiind in acest sens si titlurile capitolelor) da romanului un foarte consistent aer de artefact. Povestirea Intilnirea a fost scrisa in climatul textualist al anilor ’80, or romanul pastreaza, in mare, structura narativa a acesteia. De aceea, el pare rodul unei munci de bricolaj, de asamblare mecanica, la vedere, a unor elemente textuale de sine statatoare. Un astfel de roman din bucati nu este o lectura facila ( o clipa de neatentie si cititorul se ineaca in naratiune, nu mai are habar despre ce este vorba sau gindurile carui personaj sint exprimate), dar, odata incheiat, poate fi evaluat din perspectiva a trei criterii diferite. Cota de interes a unui astfel de roman poate sta in realizarea sa ca roman ( modul in care toate elementele componente si tehnicile narative s-au topit in realizarea unei constructii narative impresionante, de sine statatoare), in ingeniozitatea asamblarii partilor componente ( intr-o astfel de lectura incheieturile textului devin mai importante decit substanta acestuia trama narativa, complexitatea artistica a personajelor, sentimente etc.) sau in calitatea prefabricatelor literare din care este compus corpul narativ ( valoarea literara a fiecarui fragment, luat in parte, care, prin asamblare cu alte fragmente, duce la inaltarea edificiului romanesc).
          
Valoarea cartii Gabrielei Adamesteanu trebuie cautata la acest ultim nivel, al prefabricatelor, al compozitiei aliajului textual, al fragmentelor din care este compus romanul. Salutind virtuozitatea stilistica a prozatoarei, trebuie spus ca structura narativa prea stufoasa a romanului explicabila, la nivelul povestirii, in conditiile cenzurii dinainte de 1989 risca sa sufoce un formidabil subiect de proza ( drama romanului exilat care revine in tara dupa o jumatate de secol), o tema de maxim interes din perspectiva experientei istoriei noastre recente. Mai multa simplitate ar fi adus numai beneficii acestui foarte interesant roman.
          
Gabriela Adamesteanu, Intalnirea, roman, Editura Polirom, Iasi, 2003, 320 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara