Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Breaking news? de Cosmin Ciotloş

Filip Florian, Toate bufniţele,
Iaşi, Editura Polirom,
2012, 280 pag.

La Filip Florian, graţia stilului e tot atât de importantă pe cât este, la alţii, substanţa epică. Plăcându-i să povestească, pur şi simplu, autorul nu caută, ca să zic aşa, subiectele. Nu le alege. Nu e deloc preocupat de senzaţionalul sau de noutatea conţinutului.

Decisiv, pentru el, e ca lucrurile să poată fi formulate şi reformulate într-un regim de fascinaţie continuă (adjudecată deopotrivă de cel care scrie şi de cel care citeşte). În precedenta sa carte, Zilele regelui (2008), dezinteresul acesta era ingenios drapat într-o coloristică fantezistă. Asta i-a determinat pe unii să discute romanul ca pe unul istoric. Sigur, epoca era aceea a lui Carol I (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), dar acţiunea s-ar fi putut petrece la fel de bine, de pildă, şi în timpul lui Carol Robert de Anjou (presupunând că acesta ar fi ţinut morţiş să-şi ia pretutindeni după el dentistul personal). Nimic nu ne îndreptăţeşte, totuşi, să vedem acolo un tablou de atmosferă vintage. Dacă şantierul romanului a presupus şi o etapă de documentare, este numai şi numai din motive de profesionalism. Filip Florian respectă în mod suveran ideea de memorie. Şi, fără s-o privilegieze numaidecât în vreun fel, se străduieşte doar să nu greşească faţă de ea. Altminteri, acolo nu se întâmplă (ca plot, vreau să spun) nimic care să „ia ochii”. Aceleaşi generalităţi funcţionează şi în cazul romanului Toate bufniţele, apărut recent, după patru ani de aşteptare. Sunt surprins că, deşi avertizat în privinţa lor (cum rezultă din prima parte a cronicii sale din Dilema veche), Marius Chivu nu le mai ia în calcul în ultimele paragrafe, atunci când dă, cu un anume regret, un verdict defavorabil:
„În ceea ce mă priveşte însă, dacă ar fi s-o compar cu precedentele, aceasta iese în uşoară pierdere, şi la nivelul narativ al construcţiei, şi la nivelul stilistic al expresiei: nu are ineditul şi suspansul Degetelor mici; nici inventivitatea sau amestecul de inocenţă, nostalgie şi umor din Băiuţeii (semnat împreună cu Matei Florian) şi nici fantezia Zilelor regelui. Scris cu fineţe şi mare atenţie la ritmul şi muzicalitatea frazelor, romanul foloseşte însă prea multe «prefabricate». Nu doar structura alternanţei a două voci, din care una aparţine unui manuscris, dar şi tipurile de istorii sunt cumva deja folosite, comune, nu le aduce suficiente variaţii, par preluate şi expediate: intelectualul arestat de comunişti, exilat pe şantier şi pus apoi în faţa recrutării ca informator; relaţia afectată de viaţa gri din comunism, sfârşind în infidelitate sau «parascoveniile» copilului care, cele mai multe, n-au umorul scontat.”
Am ales, recunosc, cel mai discutabil pasaj din articol. Şi-l găsesc aşa, discutabil adică, tocmai pentru că nu e complet lipsit de temei. Unele episoade dau, întradevă r senzaţia de ready made. Ce neglijează însă Marius Chivu este că, de exemplu, stereotipul „intelectualului arestat de comunişti, exilat pe şantier” ş.a.m.d. nu e o temă literară, oricât s-ar fi prevalat de ea literatura ultimelor decenii, ci o realitate. A-i reproşa lui Filip Florian apelul la această realitate e, schimbând ceea ce e de schimbat, echivalent cu a-l învinui că staţiunea de munte în care se desfăşoară romanul prea seamănă cu toate staţiunile de munte întâlnite în alte cărţi sau în excursiile de weekend. Cât insolit tematic se poate pretinde unui romancier? În ce măsură are acesta obligaţia de a livra, ca informaţie, ştiri în exclusivitate? Că istoriile acestea ar fi „preluate şi expediate” facil, mă îndoiesc o dată în plus. Accentul nu cade nici pe suferinţă (morală ori fizică), nici pe inventarul de metode de tortură actualizat în anii cincizeci (la acestea, Filip Florian se referă numai într-un rând, prin ricoşeu, notând spaima inexplicabilă de şobolani cu care se alege introvertitul tată al lui Emil). În schimb, paginile despre lecţiile de poezie pe care un alt personaj le primeşte în temniţă de la un anume N. (să fie Steinhardt? Să fie Crainic?), şi ele aparţinând, generic, vulgatei istoriografiei carcerale, sunt de o prospeţime neaşteptată pentru un, în definitiv, prozator:
„Cert este că bunicul, aşa cum s-ar spune într-o descriere stupidă şi pompoasă, s-a perindat câteva luni prin epocile genului liric, prin subspecii, curente şi structuri, prin rigorile sunetelor şi silabelor. Aruncând la gunoi ce e prostesc şi încercând să reproduc cât mai fidel propria lui versiune, depun mărturie că acolo, în celula cu douăzeci de paturi şi mult mai mulţi deţinuţi, s-a simţit ocrotit de o vrajă bună. Nu de un curs intensiv era vorba, ci de discuţii haotice, pasionate, în care unicul criteriu părea a fi prietenia. Cu dispreţ pentru clasificări, N. sărea însufleţit de la una la alta, fără să se împiedice de prejudecăţi, cutume şi ierarhii. După părerea lui, nimic nu era mai periculos pentru poezie decât îmblânzirea şi disciplina, iar ca un citat aproximativ dintr-un citat incert, adică ce îmi amintesc eu dintr-o amintire a bunicului, pot să adaug şi formularea «ca să ucizi poezia e destul s-o pui în lesă»” (pp. 141 – 142).
Cam aşa şi cu Toate bufniţele, care e un roman cu subiect volatil în cel mai înalt grad: e de-ajuns să-i aplici o grilă rigidă pentru a-l sufoca. Chiar denunţarea convenţiei manuscrisului găsit (de fapt, dăruit) reprezintă tot o formă de rigorism critic extrem. Încă o dată, subtilitatea ireductibilă a lui Filip Florian le alunecă din mâini cronicarilor. E drept că bătrânul Emil îi dăruieşte similitestamentar ucenicului său într-ale prieteniei un caiet cu însemnări. Doar că acesta, transcriindu-l nu face, propriu vorbind, muncă de copist. El selectează, discriminează, evaluează. Nu vom şti niciodată ce a rămas pe dinafară şi dacă nu cumva, narativ, unele din acele fragmente rezervă n-ar fi răsturnat, subversiv, sensul întregului. Nici dacă anume secrete nu vor rămâne pentru totdeauna îngropate între copertele galbene ale agendei. Interpolarea şi colajul sunt procedee enigmistice şi, la rigoare, suprarealiste (adică enigmistic metafizice). Şi nu poartă, în fond, însuşi titlul acestei cărţi o mare încărcătură de mister?
„Fără să foşnesc, am rupt hârtia lucioasă şi am descoperit două caiete galbene, identice, învelite în pânză. Unul era plin pe sute de pagini de rânduri mărunte, ordonate, în cerneală neagră, altul era neatins. E vorba de caietul acesta, în care, de un an şi ceva, am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti, în care am spus doar ce mi s-a năzărit şi în care am copiat din celălalt caiet numai ce am vrut. Pe coperta lui, a caietului meu, scriu acum, cu litere de tipar, Toate bufniţele ” (p. 275).
Păsările acestea par să asigure apropierea dintre bătrânul Emil Stratin (un inginer care se retrage la munte pentru a-şi trăi, după două operaţii de inimă, ultimii ani) şi Luci, un puşti ca toţi puştii (aşa cum rezultă din poveştile picareşti pe care singur le pune pe foaie), poate ceva mai atent şi mai curios. Filip Florian are intuiţia de a nu transforma relaţia aceasta într-una de supunere (exercitată de maestru asupra discipolului). Ceea ce-i leagă pe cei doi, sfidând diferenţa de vârstă, e chiar un soi de impalpabilă prietenie. Foarte greu descriptibilă şi, de bună seamă, sensibilă la fiori pedagogici. Copilul „fură meserie” de la adultul pe care-l vizitează frecvent: îi răsfoieşte clandestin însemnările; îi studiază discret preferinţele muzicale (Mozart şi Janis Joplin în primul rând) şi literare (Mark Twain, Gogol); îi urmăreşte protocolul de dialog cu bufniţele (pe care, ne asigură el, îl va continua strălucit).
Acest straniu protocol (despre a cărui magie prea multe nu aflăm) ar putea fi o metaforă care disimulează nici mai mult, nici mai puţin decât însăşi arta literară. Singura preocupare şi, în plus, domeniul de excelenţă al romancierului Filip Florian.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara