Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Bărbierul şi moartea de Angelo Mitchievici

Tim Burton ne oferă o raritate pentru climatul euforic-languros tipic pentru mu­sical, un musical sulfuros, un musical gore în film. Realizat după cartea lui Hugh Wheeler şi ea inspirată de piesa lui Chris­topher Bond valorificînd o "legendă urbană" victoriană, musical-ul rulase pe Broadway în regia lui Harold Prince cu muzica şi lyricsurile lui Stephen Sondheim în 1979. Johnny Depp concurînd cu succes pe Ben Kingsley, titularul rolului din ecranizarea lui John Schlesinger din 1998, face o trecere melodioasă de la feeric-bizarul rol de marionetă hofmanniană, omul care tunde tot din Edward Scissorhands (Edward Mîini-de-foarfecă, 1990) al aceluiaşi Tim Burton la omul care rade tot, omul brici, Sweeny Todd, posedat de demonul răzbunării. Pentru comparaţie poate fi util musical-ul Moulin Rouge! (2001) al lui Baz Luhrmann cu stilul glamour corcit cu vodevilul şi drama pasională reluînd în cheie musicală mitul lui Orfeu coborît în Infern. Sweeny Todd vine din Infern transfigurat de ură, nu mai rămîne aici decît impresionanta beţie de roşu sangvin, expectorat nu de plămînii tuberculoşi ai sensibilei iubite sau al decorurilor flamboiante, ci de carotidele deschise cu o mişcare graţioasă de arc de cerc, urmate de mişcarea de rabatare a scaunului prin care cum spune Ubu rege al lui Jarry, corpul "scapă-n trapă" izbindu-se de caldarîmul pivniţei ca un sac cu cartofi. Pînă la un punct, drama bărbierului, pe numele său adevărat Benjamin Barker, se aseamănă cu cea a eroului dumasian Edmond Dantes, viitorul conte de Monte-Cristo. El este închis pe nedrept cu concursul judecătorului Turpin (Alan Rickman) secondat de ţîrcovnicul Bamford (Timothy Spall), judecător care rîvneşte la soţia sa şi se întoarce peste 15 ani de muncă silnică în colonii cu un singur gînd: răzbunarea. Între timp, din familia sa n-a rămas mare lucru, soţia a dispărut, iar fiica a fost adoptată chiar de cel care i-a distrus viaţa, fals tutore care o ţine izolată intenţionînd să se căsătorească cu ea. De ea se îndrăgosteşte tînărul marinar Anthony Hope, în timp ce, în dulcele stil victorian, fata aşezată al fereastră brodează în ritmul unei chanson de toile. Sweeny zămisleşte planuri de răzbunare alături de doamna Lovett, proprietara unei mici patiserii în criză de muşterii, care-i dă tot concursul din dragoste pentru acest dezmoştenit al sorţii. Iată suficient material pentru o melodramă, mai ales că loviturile de teatru se ţin lanţ în film, asigurînd suspansul de roman gotic cu încetineli ceasornicăreşti de calculată preţiozitate victoriană. Despicarea firului în patru nu are loc pentru că bărbierul trece la acţiune destul de repede şi cu metodă făcîndu-i rost de clienţi doamnei Lovett pe măsură ce-şi "rade" propriii săi clienţi, pe care macabra doamnă îi introduce ca umplutură în plăcintele sale cu carne spulberînd concurenţa care utiliza un material mai prost, carnea de pisică. Există o clară notă estetizant-oniric-funambulescă tipică pentru Burton cu care acesta îşi înzestrează mînuitorul de brici şi un anumit gust macabru dezvoltat cu fineţe care aminteşte întrucîtva de Delicatessen (1991) al lui Marc Caro şi Jean-Pierre Jeunet însă scenele alunecă spre un grotesc fermecător, spre un arabesc a la Edgar Poe în acompaniamentul recitalurilor performate de eroi. Cu coafura flamboaiantă şi privirea faustică, asemeni unui poet maudit, Sweeny face să ţîşnească arteziene de sînge din carotidele secţionate artist, iar scenele morbide alternează cu cele de o mare suavitate cu trilurile celor doi îndrăgostiţi, fiica lui Todd, Johanna şi marinarul adolescent, imberb cu un glas de castratti, miorlăind moleşit. Pe cît de meticulos acţionează sau mai bine zis secţionează bărbierul în hardughia lui de pe Fleet Street unde patiseria care devine restaurant în toată regula duduie de muşterii canibali fără s-o ştie, pe atît de fleşcăită este povestea de dragoste dintre junele inocent şi tînăra melancolică de la fereastră. Ceva este în neregulă aici, Sweeny pare mai preocupat să-l radă fin pe judecătorul Turpin decît să-şi recupereze fiica. De la un punct încolo, regizorul pare decis să servească totul în sînge, transformînd filmul într-un biftec tartar sau într-o specialitate românească care poartă numele sugestiv de "sîngerete". Cît despre sînge, Shakespeare l-ar fi gustat, el însuşi îl livra în cantităţi mari în Lady Macbeth, nu de altceva, dar uneori versuleţele au puţină patină care amintesc de bătrînul Will şi teatrul elisabetan. Scenele de coşmar devin atît de frecvente, încît îndrăgostiţii abia mai pot respira între două jeturi de sînge, aceasta pe măsură ce noua Morticia devine o bucătăreasă formidabilă. Scena alegerii bucatelor privind la concetăţeni prin geamul tulbure al patiseriei este de un macabru vesel, ubuesc, cei doi apreciind din priviri marfa ce va ajunge în plăcinte de la pastorul rumen la poetul famelic. Foarte bine realizat este duelul profesional între italianul Pirelli, interpretat magistral de comediantul britanic Sacha Baron Cohen, şarlatan cu aplomb şi nu lipsit de aptitudini pentru meserie, un fel de Bărbier din Sevillia adaptat pentru White Chapel, fanfaron, gonflat şi Sweeny care-şi rade clientul cît ai clipi din ochi. Farmecul filmului vine şi din replica intonată, din dialogul în triluri, din duetele macabre, din pasele cantabile şi vorbele cu două înţelesuri, deşi calitatea vocilor este modestă. Problema filmului o constituie excesul, la un moment dat, mecansimul ororii ajunge să se mişte în gol, bărbierul scelerat devine o maşină de tocat precum cea uriaşă din pivniţa casei prin care trec ciolanele clienţilor. Istoria îşi pierde orice logică şi alunecă într-un grotesc prins la rîndul său în vertijul morbid, pînă ce bărbierul se opreşte la rîndul său ca o maşinărie stricată tot cu aportul unei lame de brici. Scenariul victorian cu orori gotice, cu atmosfera morbid-misterioasă din From Hell (Din Iad - Jack Spintecătorul, 1999) al lui Albert şi Allen Hughes dobîndeşte ceva de "cadavru delicios" suprarealist, prin plăcerea hipnotică de a bulversa raţiunea prin exagerări, distorsionări şi cruzime. Ineditul filmului vine din această alianţă împotriva firii a musical-ului cu horrorul, două genuri greu miscibile, a căror coliziune creează efecte spectaculoase. Aşa este şi finalul care retează parcă firul naraţiunii dintr-o bucată lăsînd povestea neîncheiată, nu vom şti de pildă ce s-a întîmplat cu cei doi îndrăgostiţi. Este clar însă că posedat de demonul răzbunării, Sweeny ratează întîlnirea cu soţia sa şi cu fiica sa. Există în film şi caricatura unui proiect conjugal în care regizorul a strecurat şi un picknick englezesc cu o notă de sobrietate. Filmul aduce cu specatcolul de marionete şi într-o oarecare măsură cu teatrul Kabuki, iar cruzimea s-ar regăsi în cadrul culturii japoneze unde s-ar înţelege absurdismul deciziilor bărbierului ucigaş. Rigiditatea impusă de regizor actorului dusă pînă la reificare constituie în acelaşi timp o relegare de unul dintre rolurile care l-au consacrat de Johnny Depp, cel din Edward Mîini-de-foarfecă. Acolo mecanismul-marionetă dovedea existenţa unui suflet prin emoţia estetică. Aici lucrurile stau exact invers, arta posesorului unui frumos set de brice de argint este coborîtă de pe piedestal la josnica întrebuinţare a criminalului în serie care execută fără nicio noimă oameni nevinovaţi. Helena Bonham Carter în rolul doamnei Lovett, marionetă cinică, rememorează pentru noi rolul ei de experiment tragic, Elizabeth, viitoare soţie a lui Frankenstein (1994) din filmul omonim al lui Kenneth Branagh, fabricată in extremis de ucenicul vrăjitor şi care preferă un autodafe existenţei sale monstruoase. În film sfîrşeşte la fel în cuptorul cu plăcinte ca vrăjitoarea din Hansel şi Gretel. Filmul seamănă cu acele poveşti care ne-au încîntat copilăria gen Scufiţa roşie sau Barbă-Albastră rescrise de o Angela Carter, în toată splendoarea unei monstruoase dezvoltări freudiene asemeni unei flori carnivore. În toată povestea este rătăcit şi un puşti exceptat de pe lista de consumabile a cuplului criminal şi care-şi manifestă afecţiunea pentru doamna Lovett, însă el nu beneficiază de intervenţia Providenţei ca în cazul lui Pip din Marile speranţe, izbăvit de ocnaşul cu care se purtase omeneşte. Cu alte cuvinte, filmul constituie un experiment interesant susceptibil de atenţie din perspectiva amestecului genurilor şi registrelor ducînd pînă la ultimele consecinţe partea macabră, într-o explozie de culoare aproape fără excepţie roşul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara