Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
Bărbatul ideal de Ioana Pârvulescu


Cît de bine arată bărbatul ideal din paginile literaturii române? Cît de elegant sau de neglijent se îmbracă, cum vorbeşte, ce fel de prieteni îşi face, cine îl detestă, ce calităţi vizibile are şi ce invizibile metehne? Cîţi ani are bărbatul ideal? Cît de importantă este, în lumea personajului masculin, femeia, care vine întotdeauna să-i tulbure viaţa literară cu dragostea ei? Ce bucurii ştie domnul să-i facă? Din ce cauză o face să plîngă? Dacă ea, în cărţi, alege întotdeauna greşit, se ia după aparenţe, ştie el, în schimb, să aleagă mai bine? Ce idealuri are bărbatul ideal? De la 1840 încoace, literatura română nu oboseşte să schimbe răspunsurile la aceste întrebări, o dată cu generaţiile literare. Povestea bărbatului ideal coincide cu istoria metamorfozelor lui. Cînd costumul şi mentalitatea domnului şi stăpînului cărţii se schimbă, lumea literară se zguduie din temelii. Idealurile bărbatului sînt radical diferite de la o epocă literară la alta. Toate romanele ar trebui atunci repovestite, toate finalurile ar trebui schimbate.


Povestea cavalerismului narativ


În secolul al XIX-lea englez metamorfoza este explicită. De pildă, gustul naratorului "snob" din Rebecca şi Rowena de William Thackeray pune în cauză gustul distinsului său predecesor, Sir Walter Scott. Finalul poveştii lui Ivanhoe (1819) poate fi simţit, după canoanele de la jumătatea secolului, cînd îşi scrie Thackeray cartea, ca nesatisfăcător. Deşi parodică, opera lui Thackeray este totuşi una de justiţie literară, în numele unui nou narator masculin, cu alte opţiuni: "Chiar în romanele marelui Sir Walter (onorat fie-i numele) sînt convins că se află un număr de eroi care au fost duşi de lîngă noi înainte de vreme şi de care ar trebui să mai auzim. Draga mea Rebecca, fiica lui Isaac din York, a fost întotdeauna, în mintea mea, una dintre acestea şi nu pot crede în ruptul capului că o femeie atît de admirabilă, gingaşă, eroică, atît de frumoasă a putut dispărea cu totul în faţa uneia ca Rowena, acea insipidă creatură blondă care, după umila mea părere, este nedemnă de Ivanhoe şi de locul ei ca eroină. Dacă ar fi primit fiecare ce i se cuvenea, părerea mea a fost întotdeauna că Rebecca s-ar fi ales cu soţul, iar Rowena s-ar fi retras la mănăstire şi s-ar fi închis acolo unde eu unul nu m-aş fi deranjat vreodată să mă interesez de ea" (trad. de Constanţa Avădanei). De altfel, idealurile literare şi convenţiile care decurg de aici diferă şi între contemporani, în cel mai strict sens al cuvîntului, nu numai între scriitori din generaţii diferite. Thackeray îl devansează în idei literare şi pe Dickens, scriitor cu un an mai tînăr decît el, remarcînd că eroii acestuia, asemenea majorităţii personajelor de roman, au prostul obicei de a ieşi din scenă foarte tineri "cînd sînt doar nişte puştani". Vîrsta ideală a eroului romanului de aventuri (dar nu numai) este de maximum 30 de ani, iar a partenerei lui cu aproximativ un deceniu mai puţin. Or, spune Thackeray, adresîndu-se politicos cititorului mult iubit şi graţioasei cititoare: "v-aş întreba pe fiecare dintre dumneavoastră dacă vi se pare corect să presupunem că oamenii după vîrsta pomenită nu mai au în vieţile lor nimic care să merite atenţie...".
în literatura română a secolului romantic bărbatul ideal diferă la fel de mult de la un scriitor la altul ca măsluitul Ivanhoe al lui Thackeray de adevăratul Ivanhoe, cel din romanul lui Walter Scott. Este incredibil că seria începe la noi, în 1840, cu un personaj care, din punct de vedere artistic, este perfect matur: poate rivaliza cu oricare dintre bărbaţii epocilor următoare. Este vorba de naratorul din O alergare de cai de Costache Negruzzi, bărbatul fără nume îndrăgostit de Doamna B., unul dintre cei mai rezistenţi eroi ai alfabetului domnilor. El este urmărit de autor nu numai după fatala vîrstă de 30 de ani, care-l irita pe contemporanul englez al lui Negruzzi, dar chiar şi după incredibila - artisticeşte vorbind - vîrstă de 50 de ani. Dacă cititorul de azi ar simţi şi el nevoia să facă dreptate în lumea literară, ar schimba povestea celor doi bărbaţi din viaţa doamnei B.: l-ar lăsa pe insipidul ofiţer blond Arsenie Timofeevici să-şi vadă de bătălii şi l-ar invita pe domnul X, naratorul brunet al poveştii, la balul din final, să o invite la dans pe cea mai misterioasă doamnă a vremii.
Dar, în detrimentul partenerului doamnei B., literatura română se lasă invadată, în romanţuri, de bărbaţi ideali imaturi estetic, făcuţi din (şi pentru) locuri comune şi prejudecăţi. De la Manoil al lui Bolintineanu, la personajele principale din foiletoanele lui Baronzzi, Bujoreanu sau Pantazi Ghica (cel care menţionează, primul, numele lui Thackeray la noi, în preambulul romanului Don Juanii de Bucureşti), bărbatul ideal este neapărat tînăr, neapărat cuceritor pentru doamnele de toate vîrstele şi neapărat, după multe peripeţii, fericit. Calitatea lui literară cea mai vizibilă, în raporturile sale cu cititorul de foiletoane este aceea de păzitor al suspansului. Fericirea încheie povestea şi împlineşte portretul bărbatului din romanţuri.


Povestea strămoşilor literari


Cu o treaptă mai sus, eroul romantic ideal, aflat cînd în agonie, cînd în extaz, trebuie să cunoască arta lacrimilor (transmisibile: de la ochii lui, neapărat mari, spre ochii cititorilor), arta singurătăţii, a şoaptelor în nopţile de argint, a melancoliei, a poeziei. Şi el trebuie să fie june şi frumos, şi el trebuie să aibă un mare amor, un dor care-l mistuie. Un Dionis sau un "geniu pustiu" se află în biblioteca de suflet a oricărui cititor romantic. Realismul care pătrunde în literatură cu iuţeală, ca Dinu Păturică, păstrează încă (pentru inimile sensibile) un bărbat ideal mai mult sau mai puţin romantic: cinstitul vătaf Gheorghe, un bărbat pur pentru o femeie neîntinată.
Un contrapunct binevenit sînt bărbaţii caragialieni. Există oare un ideal masculin în lumea lui Caragiale? Fireşte. Sînt inşii croiţi după măsurile mediului. Idealul unei lumi mici este omul mic. Mitică, un diminutiv, este prototipul perfect pentru aceast univers de idealuri miniaturale şi banal. Un lucru remarcabil este că Mitică nu are vîrstă, mai precis că vîrsta lui nu contează, după cum nu contează nici calităţile lui fizice. Pentru prima dată în istoria literaturii române personajul principal al unui univers literar nu este junele frumos ori măcar fascinant. Este vorba de un teritoriu unde nu se petrec tragedii sau drame, ci dramolete, unde obţii binele cu binişorul, unde rele multe şi mărunte te împiedică să vezi răul cel mare. Pe de altă parte, cu cît e lumea mai mică cu atît sînt vorbele ei mai mari: fiecare Mitică îşi trăieşte la dimensiuni maxime mărunţişurile, se simte vedetă. Vorba cea mai mare acoperă realitatea cea mai mică, iar autorul are nevoie de dimensiuni remarcabile ca să creeze uriaşi oameni mărunţi. Paradoxul se explică prin ideea de lume-gazetă, în care e nevoie de ştiri de prima pagină, tipărite cu litere de-o şchioapă. Gazetarul este obligat de meseria lui să simtă enorm şi să vadă monstruos.
Oricît de ciudat ar părea, bărbatul ideal al interbelicilor are drept strămoşi atît pe Dionis sau pe eroul din Geniu pustiu, cît şi pe Mitică. De la cel dintîi a moştenit dorinţa de absolut, de trăiri maxime sau plonjarea în vis şi irealitate, de la cel de-al doilea o anume tendinţă spre exagerare, spre un "simt enorm" afişat, de gazetar, precum şi nevoia de prieteni, de "bandă", de restaurant, de cafenea şi de gară.


Povestea trupului bărbătesc


Metamorfoza masculinului ideal începe de la înfăţişare şi se sfîrşeşte cu primejdiile amorului. în secolul trecut bărbatul se recunoaşte de la distanţă, după "barbetă şi mustăţi", astfel încît pierderea mustăţilor îi poate fi fatală şi personajului, ca în scrisoarea lui Negruzzi despre splendida mustaţă a poetului Scavinschi, "cel puţin la făptură". în secolul XIX mustaţa dă identitatea masculinului mai sigur decît orice document, fie el de hîrtie sau anatomic. Un bărbat ideal fără pilozităţi faciale vizibile este o utopie negră. Doar moda aranjării acestui detaliu obligatoriu diferă de la o generaţie la alta, precum şi expresivitatea specifică fiecărei mustăţi în parte: una melancolică şi resemnată, alta agresivă, una corectă, alta obraznică, una înspăimîntătoare, alta interogativă. Amorul este disputat şi ajustat cu spada şi cu pistolul. Moda vestimentară ideală este şi ea disputată şi ajustată permanent: de la straiele lungi purtate de generaţia lui Dinicu Golescu la hainele "nemţeşti" ale paşoptiştilor, de la ciubuc la ţigări, de la potcap la pălărie, la monoclu, la baston şi lavalieră. Abia între cele două războaie se petrec schimbări esenţiale în privinţa felului în care se manifestă masculinul. Bărbatul a înlocuit calul cu automobilul şi cu aeroplanul şi pe femeia sedentară (floare sau tablou) cu femeia independentă şi fluidă. Generaţia lui Camil Petrescu îndrăzneşte să imagineze bărbatul ideal şi fără mustăţi (deşi Ladima, uşor demodat, mai poartă încă mustăţi impresionante, dar el nu e defel ideal) şi să-i dezvăluie trupul. Moda continuă totuşi să-l preocupe pe bărbatul interbelic şi haina continuă să-l facă pe om. însă bărbatul face acum sport, joacă tenis, stă întins la soare, în costum de baie, sau înoată cu plăcerea omului care ştie să se bucure că are un trup puternic. Scenele de dragoste nu se mai petrec la lumina lunii şi sărutul nu mai e o sinecdocă pentru noaptea de dragoste, prezentată acum cu bogăţie de detalii. Tot acum (şi înaintea omului fără însuşiri) apare idealul bărbatului nonideal, omul aproximativ ori iubitul cu însuşiri ridicole. Este un om construit cu ingeniozitate mecanică, din materie însufleţită şi neînsufleţită, ca un colaj, combinaţie de fiinţă şi lucru, tragic şi comic, de tipul Stamate, iubitul atrăgătoarei pîlnii, Emil Gayk, "singurul civil care poartă pe umărul drept un susţinător de aramă", cu "gîtlejul întotdeauna supt şi moralul foarte ridicat", Cotadi "cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară şi o dată înăuntru şi veşnic neras", bunul Dragomir, "foarte lung, cîrn, cu ochi rotunzi şi foarte mobili, avînd gîtul subţire de culoarea cafelei cu lapte şi fasonat ca la strung". Metamorfoza cea mai radicală a masculinului nu este însă cea avangardistă, ci cea de după al doilea război mondial, cînd domnul dispare şi este înlocuit cu tot felul de substitute. însă Alfabetul domnilor se încheie aici, într-o vreme cînd istoria nu despărţise încă personajul masculin de domn.

- SFÎRŞIT -