Iubitorii artei dansului nu au prea des bucuria de a veni în contact direct cu creaţii de valoare internaţională. Există totuşi această generoasă asociaţie, JTI (Japan Tabacco International), care este partener al Festivalului George Enescu şi al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi care, tot ea, din anul 2000, ne aduce, anual, mari creatori ai artei scenice, în cadrul Întâlnirilor JTI.
La cea de a XV-a ediţie a acestor Întâlniri ne-am bucurat pe deplin de creaţiile a două personalităţi, Maria Pagés şi Sidi Larbi Cerkaoui, creaţii pe cât de diferite pe atât de armonios îngemănate în spectacolul Dunas, în care cei doi au reuşit să contopească genul flamenco cu dansul contemporan, într-o manieră cu totul surprinzătoare. Înţelegerea fiecăruia pentru genul celuilalt a avut ca urmare o îmbogăţire reciprocă. Nicicând nu am văzut o formă mai nobilă de dans flamenco şi mai bogată în conţinut de idei. Iar Sidi Larbi Cerkaoui, care a lucrat anterior preponderent cu dansatori bărbaţi, pentru care a compus cu precădere desfăşurări coregrafice abstracte, a căpătat o fervoare a mişcării care a dat un nou conţinut artei sale.
Maria Pagés, născută la Sevilla, a dansat la început în Compania de Dans Antonio Gades şi în filme regizate de Carlos Saura, pentru ca în 1990 să-şi creeze , Compania de Dans Maria Pagés. În paralel, a montat şi la alte trupe de dans, precum Compania de Balet a Spaniei sau Centrul de Artă Barâşnikov, primind în tot acest răstimp o serie de premii naţionale şi internaţionale, atât pentru interpretare cât şi pentru coregrafie. Sidi Larbi Cerkaoui, născut la Anvers, a creat prima coregrafie care l-a afirmat, Rien de rien, în 2000, la Les Ballets C de la B, unde era dansator. A continuat apoi să danseze, la Avignon în coregrafii de Wim Vandekeybus (de creaţiile căruia ne-am bucurat la eXplore dance festivle, cu doi ani în urmă) şi în coregrafii de Sasha Waltz, dar şi să monteze la Baletul din Monte Carlo, la Baletul Cullberg, la Baletul Regal Danez sau la Teatrul La Monnaie din Bruxelles. Amestecul de culturi, mereu prezent în creaţiile sale, este ilustrat, de exemplu, de colaborarea sa în 2005 cu Akram Khan sau în 2007 cu călugării de la Templul Shaolin din China, dar nu mai puţin de spectacolul văzut acum de noi la Bucureşti, în compania Mariei Pagés. Firesc au venit şi pentru acest creator mulţimea premiilor, precum cel din 2008 pentru Coregraful de Excepţie al Anului, sau cel din 2009, pentru tematica creaţiilor sale, care adesea pune în valoare tocmai legăturile dintre culturi.
Spectacolul Dunas, prezentat pe scena Operei Naţionale Bucureşti, se întoarce şi el către rădăcinile celor doi interpreţi şi coregrafi şi spre ceea ce i-ar putea uni. Sidi Larbi Cerkaoui este de origină marocan, iar undeva, în rădăcinile istorice ale Spaniei, de unde vine Maria Pagés, există şi unele reminiscenţe maure. De aceea Maria apare în unele momente ca un copac, de la care pornesc o mulţime de ramuri. Deşertul Marocului, dunele lui de nisip care îşi schimbă mereu forma, după cum bate vântul, libertatea dar şi pericolul acestui deşert sunt tematica întregului spectacol. Ea a fost pusă în valoare în primul rând prin mişcarea corpurilor şi în special a mâinilor celor doi interpreţi, de o valoare plastică excepţională, dar complet diferită. Fluiditatea dunelor se regăseşte însă şi în desenul rapid făcut de Cerkaoui pe o placă cu nisip şi proiectat instantaneu pe fundal. În aceste desene rapide ca şi în rapiditatea dipariţiei lor, se sugerează ceva din viteza configurării dar şi a dispariţiei dunelor, conturate de vânt. Şi metaforele scenice se continuă şi prin faldurile unor enorme draperii transparente, pliuri fluide ca şi nisipul, care intervin, când şi când, învăluind corpurile în mişcare. Conlucrarea artelor este întregită şi cu muzica originală creată de Szymon Brzoska pentru Sidi Larbi Cerkaoui şi de Ruben Lebaniegos pentru Maria Pagés, cântată pe scenă de un sextet de instrumentişti şi de interpreţi vocali.
Mâna lui Cerkaoui se joacă pe placa cu nisip cu viteza vântului care modifică mereu forma dunelor, iar desenele sale trăiesc uneori prin sine, încărcate de semnificaţii generale, precum o largă gură de balaur care se pregăteşte să înghită un peşte, în timp ce un balaur mai mare e gata să-l înghită la rându-i pe primul, sau sunt aluzii la evenimente contemporane, precum două turnuri spre care se îndreaptă un avion. Dar de o mare poezie sunt desenele crengilor de pe fundal, care prelungesc prin liniile lor mişcare braţelor Mariei Pagés, ridicate şi ele ca nişte ramuri şi continuate astfel în spaţiu. În astfel de secvenţe, trupul ei sugerează un trunchi de la care pornesc ramuri enorne, ca dintrun pom al vieţii, pornit de la un corp omenec. În astfel de momente, mişcarea vie a trupului se prelungeşte cu cea virtuală a desenului. Oricum, mlădierea braţelor are un rol esenţial în arta celor doi artişti, dar folosită de fiecare altfel. Ca orice dansatoare de flamenco, Maria Pagés dansează mai ales cu braţele, dar mişcările pornesc din vibraţiile întregului corp şi sunt susţinute de ritmurile puternice ale picioarelor, care cântă ele însele o suită întreagă de melodii. Dansul şi personalitatea Mariei sunt atât de puternice încât ea a umplut, când şi când, singură tot spaţiul mare al scenei Operei bucureştene, dansul ei pornind din stăfunduri, ca dintr-un vulcan, dar unul perfect stăpânit. Sidi Larbi Cerkaoui este însă un constructor imaginativ, desenul volumetric al braţelor se iveşte din mişcări născocite de el, ca şi desenele lui din nisip. Încrengături mereu altfel puse în valoare, născând mereu noi forme, noi desene, apar fie în spaţiul real al mâinilor, fie în cel virtual al desenului din nisip. Aceste încrengă- turi sunt uneori gândite doar pentru sine, alteori cuplate cu mişcările Mariei Pagés. Câteva secvenţe în care a dansat singur au fost încărcate cu o ardoare mai rar întâlnită în coregrafiile sale cunoscute din înregistrări anterioare, dar din care unele secvenţe acrobatice puteau lipsi.
Întrebându-ne dacă artişti plă- mădiţi de tipare culturale diferite şi dotaţi cu modalităţi de expresie atât de deosebite încât pot deveni contrastante, se pot contopi într-o creaţie comună, autentică, răspunsul este spectacolul Dunas, al spaniolei Maria Pagés şi al marocanuluibelgian Sidi Larbi Cerkaoui, în care braţele-ramuri au avut cuvîntul cel mai greu de spus.