Din Elogiul umbrei (1969), când am făcut selecția pentru o antologie a operei poetice borgesiene (apărută la Polirom în 2005, în condiții grafice excepționale), observ că am lăsat deoparte câteva texte în proză, care însă nu sunt mai puțin poetice decât cele dispuse în versuri. În fața oricărui text de Borges, de altfel, cum bine se știe, încercăm o senzație de indecizie în privința clasificării, care însă nu trebuie să ne preocupe prea mult, deoarece încadrarea într-un gen anume poate fi un prim pas, nu însă și cheia înțelegerii.
Textele scriitorului, sau urzelile lui, tramas, cum îi plăcea să le numească, ne comunică, sau încearcă să ne comunice, mai curând o sugestie, sau o rugăciune, sau presimțirea vagă a unei taine, sau o revelație mereu amânată. Nu a spus chiar el, atribuindu-i aserțiunea lui Baudelaire, că fenomenul estetic este imanența unei revelații ce întârzie să se producă? Pedro Salvadores, personajul din narațiunea sau ficțiunea cu același titlu tradusă acum, este și el, ca atâtea altele în care în chip surprinzător și totuși previzibil ne recunoaștem cumva pe noi înșine, într-o neliniștitoare ipostază limită, un „simbol pentru ceva ce parcă suntem pe cale să înțelegem”.

O rugăciune
Gura mea a pronunțat și va pronunța, de nenumărate ori și în cele două limbi pe care le cunosc cel mai bine, Tatăl nostru, dar numai în parte îl înțeleg. În dimineața asta din prima zi a lunii iulie 1969 aș încerca să spun o rugăciune personală, nu învățată. Știu că e o încercare pentru care ar fi nevoie de o sinceritate peste puterile omului. Este limpede, în primul rând, că nu îmi e îngăduit să cer. Să cer ca ochii mei să nu intre în noapte ar fi o nebunie; cunosc o mulțime de oameni care văd și care nu sunt deloc fericiți, drepți sau înțelepți. Curgerea timpului este o urzeală de efecte și de cauze, așa încât a cere un lucru, oricât ar fi de mărunt, înseamnă a cere să se rupă un fir din această urzeală de fier, înseamnă a cere să se fi rupt mai demult. Nimeni nu este vrednic de asemenea minuni. Nu mă pot ruga să-mi fie iertate greșelile; iertarea e un act străin, și eu sunt singurul care mă pot mântui. Iertarea îl purifică pe cel față de care am greșit, nu pe cel care a greșit, asupra căruia nu are nicio înrâurire. Libertatea voinței mele s-ar putea să fie iluzorie, dar eu pot să dau ori să visez că dau. Pot da curajul pe care nu-l am, pot da nădejdea pe care nu o port în suflet; pot învăța pe alții hotărârea de a învăța lucruri pe care eu abia le cunosc sau le întrezăresc. Vreau să rămân în amintirea celorlalți mai puțin ca poet și mai mult ca prieten; mi-e de ajuns ca cineva să repete un vers de Dumbar sau de Frost sau de omul care a văzut în miez de noapte arborele ce sângerează, Crucea, și să simtă că l-a auzit pentru prima dată desprins de pe buzele mele. Restul nu mă interesează; sper că uitarea nu va întârzia să se aștearnă. Ne sunt necunoscute țelurile universului, dar știm că a judeca lucid și a acționa cu dreptate înseamnă a lucra pentru aceste țeluri, care nu ne vor fi dezvăluite.
Vreau să mor cu totul; vreau să mor odată cu acest însoțitor, trupul meu.

Pedro Salvadores
Vreau să consemnez în scris , poate pentru prima oară, un fapt dintre cele mai neobișnuite și mai triste din povestirea noastră. A interveni cât mai puțin cu putință în realitatea lui, a mă dispensa de adaosuri pitorești și de presupuneri riscante mi se pare modul cel mai potrivit de a-mi duce la capăt intenția.
Un bărbat, o femeie și vasta umbră a unui dictator sunt cele trei personaje. Bărbatul s-a numit Pedro Salvadores; bunicul meu Azevedo l-a văzut la câteva zile sau săptămâni după bătălia de la Caseros. Pedro Salvadores nu se deosebea probabil de cei mai mulți oameni, dar soarta lui și anii pe care-i avea au făcut din el o ființă unică. Era un cavaler, ca atâția alții din vremea lui. Pesemne că poseda ( fie-ne îngăduit să presupunem ) un conac la țară și era unitarist. Numele de familie al soției lui era Planes, locuia pe strada Suipacha, nu departe de colțul cu Temple. Casa în care au avut loc întâmplările era la fel cu celelalte : poarta dinspre stradă, cerdacul, ușa cu oblon, încăperile largi, curțile interioare. Într-o seară, pe la 1842, au auzit din ce în ce mai aproape zgomotul făcut de copitele cailor ce se înfundau în praful uliței și glasurile călăreților care strigau pentru unii să trăiască și pentru alții moarte lor, moarte trădătorilor. De data asta potera n-a trecut mai departe. Strigătele au fost urmate de bătăi în poartă, oamenii au dărâmat ușa, Salvadores a mai avut timp să mute masa din sufragerie, să ridice covorul și să se ascundă în pivniță. Femeia a împins masa la locul ei. Poterașii s-au năpustit înăuntru; veneau să-l ridice pe Salvadores. Femeia a declarat că fugise la Montevideo. N-au crezut-o; au biciuit-o, au spart toate vasele de porțelan, au scotocit prin toată casa, dar nu s-au gândit să ridice covorul. La miezul nopții au plecat, nu fără a amenința că se vor întoarce.
Aici începe cu adevărat povestea lui Pedro Salvadores. A trăit nouă ani în pivniță. Oricât ne-am spune că anii sunt făcuți din zile și zilele din ore și că nouă ani e un termen abstract și o sumă imposibilă, povestea asta e îngrozitoare. Bănuiesc că în umbra în care ochii lui au început să descifreze lucrurile nu se gândea la nimic, nici măcar la ura lui sau la primejdia care-l pândea. Stătea acolo, în pivniță. Unele ecouri din lumea care-i era interzisă ajungeau până la el de sus: pașii soției lui, zgomotul chepengului și al găleții cu apă și al castronului cu mâncare, ploaia ce cădea în curte cu nemiluita. Fiecare zi putea să fie ultima.
Femeia a concediat toate slugile, care ar fi putut să-i denunțe. Alor săi le-a spus că Salvadores era în Uruguay. Și-a câștigat pâinea pentru amândoi cusând uniforme pentru soldați. De-a lungul anilor a avut doi copii; familia i-a repudiat, atribuindu-i unui ibovnic. După căderea tiranului aveau să-i ceară iertare în genunchi.
Ce s-a ales de Pedro Salvadores? Cine a fost, în defenitiv? L-au încarcerat spaima, iubirea, invizibila prezență a orașului Buenos Aires și , în cele din urmă, obișnuința? Ca să nu o lase singură, soția lui îi dădea probabil unele știri vagi despre conspirații și victorii. Poate că era un laș și, din loialitate, soția lui i-a ascuns că știa acest lucru. Mi-l închipui în pivnița lui, poate fără opaiț, fără o carte. Umbra îl va fi cufundat în vis. O fi visat, la început, la noaptea îngrozitoare când aveau să-i taie beregata, la ulițele ce dădeau spre câmp, la câmpia nesfârșită. După atâția ani nu mai putea fugi și o fi visat la pivniță. O fi fost, la început, un hăituit, un amenințat; pe urmă nu știm și nu vom ști niciodată, un animal liniștit în vizuina lui sau un soi de divinitate obscură.
Toate astea până în acea zi din vara lui 1852 în care Rosas a fugit. Abia atunci omul ascuns a ieșit la lumina zilei. Bunicul meu a stat de vorbă cu el. Buhăit și obez, avea fața galbenă ca ceara și nu vorbea cu glas tare. Nu i-au înapoiat niciodată pământurile pe care i le confiscaseră ; cred că a murit în mizerie.
La fel ca toate lucrurile, soarta lui Pedro Salvadores ni se pare un simbol pentru ceva ce parcă suntem pe cale să înțelegem.