Te poţi compara cu
Shakespeare, considerând
că în fond grijile pe care
le ai tu le avusese şi el
pentru a organizarea
un mare spectacol? Bob
Dylan în discursul lui,
scris cu ocazia înmânării Premiului
Nobel pentru Poezie (prin
ambasadorul SUA), ne asigura,
în spirit, postmodernist că da...
Asemănarea dintre cei doi autori
este una evident de suprafaţă,
ambii artişti au dorinţa firească
de a-şi entuziasma publicul, iar
în calea proiectelor lor apar
dificultăţi de ordin practic.
Are în schimb pe jumătate dreptate
laureatul din 2016, când spune în
acelaşi discurs : „unele lucruri nu se
schimbă niciodată, nici în patru
sute de ani”. Lucrurile esenţiale
într-adevăr nu se schimbă, artistul
şi bancherul, sau contemplativul şi
activul au fost, sunt şi vor fi mereu în
conflict, carisma unui artist se opune
ideologiei… Dar sunt şi schimbări de
paradigmă, de mental colectiv, pe
chiar Bob Dylan le-a provocat prin
versurile cântecelor sale. Ele mi se
par decisive pentru originalitatea unui
artist ca Bob Dylan, care a fost exponentul
artistic al unei schimbări majore în
cultura lumii, mai precis un pivot al
contraculturii create de poeţii beatnici,
de hippie din anii 1960. Premiul i-a
fost acordat pentru „noi expresii poetice
în marea tradiţie a cântecului american”.
Bob Dylan e mai mult decît atât.
„Noutatea” lui Robert Allen Zimmerman
n. 1941, admiratorul poetului Thomas
Dylan, după care îşi calchiază numele
de scenă, nu este totuna cu originalitatea
absolută, creatoare de lumi a lui
Shakespeare. Este altceva, tot important,
dar altceva. Diferenţele dintre Shakespeare
şi Bob Dylan mi se par mai numeroase
decât asemănările. Un dramaturg
genial elisabetan nu poate fi comparat
(autocomparat) cu un celebru cântăreţ
de folk şi rock, autor de texte lirice
oricât ar fie ele de „noi” , ca stil.
Bob Dylan va fi fost şi el surprins de
altfel de insolita decizie luată de juriul
Premiului Nobel pentru Literatură
în anul de graţie 2016. Îi aminteşte
pe Hemingway, Kipling, Camus, Thomas
Mann etc. ca reprezentându-i pe
premianţii Nobel pentru Literatură
tipici, mirat că este literatură şi ce
scrie el. Comparaţia cu Shakespeare
din discursul desolemnizat al cantautorului
nu ştiu dacă a convins pe toată lumea.
Excelenţa megastarului american
poate o găsim în altceva decât strict
în poezia pe care o scrie. „Suflare
în vânt”, Humanitas, 2012, 2016,
sau în proza suprarealist-experimentală
din „Tarantula”, 2014. Traducerea
poeziei îi aparţine lui Mircea Cărtărescu,
cea de proză lui Sorin Gherguţ.
„Cronicile” autobiografice sunt traduse
de Dan Silviu Boierescu. Bob Dylan
a fost numit pe bună dreptate „portavocea
unei generaţii”. A participat la Marşul
pentru drepturi civile din august 1963,
alături de regina folkului, Joan Baez,
scriind şi interpretându-şi cântecele
de protest, scrise sub presiunea
momentului, devenite celebre. „Marşul
asupra Washingtonului”, cu discursul
lui Marin Luther King şi mulţimea de
ascultători militanţi, cu artişti ca
Mahalia Jackson, este punctul de vârf
al muzicii sale de protest civic. Bob
Dylan se va retrage din acest activism
civic, se va despărţi de Joan Baez, va
căuta alte căi artistice, va prefera
chitara electrică. A fost un stindard
muzical pentru generaţia beatnicilor,
dar era prea talentat ca să fie rămână
numai un excelent cântăreţ angajat
politic. Bob Dylan conotează componentele
unei personalităţi artistice cu multe
faţete, cu un nucleu de nesupunere
adolescentin-rebel pornit contra
convenţiilor de orice fel. A obţinut
cele mai prestigioase premii culturale
americane, a fost prezentat de expreş
edintele Jimmy Carter, a fost
salutat de Papa Ioan Paul al Il-lea.
Compoziţiile lui sunt obiect de studiu,
din 2011, la Universitatea din Oslo.
O schimbare de paradigmă
Suflul nou adus de poezia beatnicilor
îl are ca legendar protagonist muzical
pe minnnesotanul Bob Dylan. Se
formează în ambianţa artistică newyork-
eză a boemului cartier Greenwich
Village. Jack Kerouak, Allen Ginsberg,
Gregory Corso, Lawrence Ferlinghetti,
Gary Snyder, prozatorul Wiliam
Burroughs sunt comilitonii lui. Era
unul dintre aceşti înnoitori ai artei,
una a unei ontologii negative şi evident
antielitistă. Ne aflăm în anii 1960,
anii nebuni ai aşa-numitei „revoluţii
sexuale” americane, când mulţi tineri
pe câmpul de la Woodstock, 1969,
au experimentat la nivel de masă
sexualitatea liberă, alcoolul excesiv,
drogurile şi plăcerea hipopotamului
de a se afunda în noroiul elemental.
Problema „discreţiei” pare obligatorie
în lumea etablishmentului american,
sau a celui european postbelic, precum
în urmă cu secole. Nu pentru lipsa
lui de „realism”, ci pentru lipsa lui de
„discreţie” fusese condamnat romanul
lui Flaubert „Madame Bovary”.
Este opinia unui judecător francez al
vremii, pe care ne-o aminteşte, atent
la subtext, J.Barnes în „Papagalul lui
Flaubert”. Beatnicii, hippie urau
ipocrizia, în consecinţă exaltau viciile
manifestate pe faţă ca semn de libertate.
Promovarea „amorului liber”, a
homosexualităţii, a lesbianismului,
a transsexualităţii, a mişcării Gender,
consumul stupefiantelor ca mijloc de
stimulare a fanteziei, tehnicile zen,
toate practicate cu lejeritate sfidătoare,
drept acte de libertate totală sau de
protest, acolo s-au experimentat, mai
ales, în Greenwich Village.
Bob Dylan – un om dificil pentru
producători, abraziv cu oficialii,
scandalizându-i des pe ziarişti,
declarându-se adeptul unei „religii
fără organizare”. Virulent sau calin
în cântecele lui, Bob Dylan însumează
spiritul anilor ’60-’70 din secolul
trecut.
Reverberaţii, rezonanţe, ecouri
Ecoul acestui fenomen american
de contestare a valorilor morale
tradiţionale a ajuns destul de repede
în Europa. Mişcările studenţeşti din
1968 sunt toate antisistem, anticapitaliste,
cu note ideologice marxiste, leniniste,
maoiste. Maiul estudiantin din Franţa
cunoaşte baricadele şi tumultul de
stradă, ca în vremea Comunei. Un an
de răscruce pentru destinul Europei,
dar nu numai pentru ea, unele reverberaţii
contestatare violente pătrund până
în Argentina. Efectele răsturnărilor
de mentalitate colectivă se resimt
până azi, unele salutare, eliberatoare
de energii pozitive, altele dimpotrivă.
„Revoluţia tinerilor” va fi susţinută
moral la Paris de un notoriu intelectual
de stânga, o voce publică ascultată:
J.P. Sartre. Cenaclul „Flacăra” al lui
Adrian Păunescu a fost la vremea
lui ecoul peste Ocean şi peste Cortina
de Fier, al mişcării beatnicilor. Adrian
Păunescu, întors din Statele Unite,
unde beneficiase de o bursă la
Universitatea din Yowa, a tradus textul
„Blowing in the wind” al lui Bob Dylan
cu titlul „Vânare de vânt”. Prin 1973,
Florian Pittiş cântă compoziţia lui Bob
Dylan cu mare succes, apoi Mircea
Vintilă etc… Aşa că o adiere din spiritul
de rebeliune socială din Statele Unite
soseşte în România ceauşistă prin
cântecele lui Bob Dylan. Curios, turneele,
două, ale lui Bob Dylan la noi, după
1989, nu au devenit veritabile evenimente
muzicale mediatizate ca la alte staruri
de azi… Europa vestică a boom-ului
economic experimentase încă din
1968, cum aminteam, acest fenomen
de negare a unor table de valori culturale
consacrate. În Estul comunist sărac,
sincronizarea a fost ceva mai lentă.
Mai devreme în Polonia şi mai
târziu la noi, unde adolescenţii erau
cu urechile ciulite la muzica difuzată
de Europa liberă. Bob Dylan era un
cantautor, dacă nu greşesc, cerut.
Poezia şi muzica au fost arte subversive
dintotdeauna şi cam peste tot, ele au
jucat în ţările comuniste, în Uniunea
Sovietică, sau în R.D.G., mai ales, rolul
unor factori compensatori în condiţiile
privării de libertate, nu doar a cuvântului.
Mai mult, poate chiar autorii contestatari
din Est au subminat lent, dar ireversibil,
colosul cu picioare de granit din anii
1960-80, colos ajuns treptat unul
cu picioare de lut abia în anii 1987-
89. O nouă paradigmă civilizaţională,
tehnică, artistică, se va impune, treptat,
după 1989. Aceasta după ce a fost
configurată o nouă hartă politică
mondială. Rădăcinile de azi ale
„corectitudinii politice” le găsim în
anii 1960, în dorinţa „democratizării”
totale a vieţii, inclusiv a artei, a ştergerii
diferenţelor dintre „înalt” şi „popular”.
Anul 1989 semnifică libertatea (acordată
sau obţinută) naţiunilor din Estul
comunist, dar şi o schimbare a sensului
civilizaţiei, tot mai secularizat, hedonist,
relativist, areligios sau adept al religiei
new-age, ori al sincretismului, frecvent
la beatnici ori la hippie. La toate
Bob Dylan a fost martor, sau luat ca
reper de artist independent. Noutatea
adusă de secolul al XXI-lea, adică o
lume globală, excesiv de uniformizată
şi de tehnicizată digital, avansând
conceptul de post-uman, nu ştiu
cu ce ochi o priveşte Bob Dylan. EL
este, oricum, mai mult decât un martor
al istoriei recente, fiind implicat şi
desupra istoriei, ca orice autentic artist.
Bob Dylan- Vladimir Vîsoţki; Andrei
Voznesenski-Allen Ginsberg; Evgheni
Evtuşenko-Gregory Corso, autori
în oglindă? Poezia şi muzica adunând
revoltaţi cu convingeri ideologice
opuse: americanii hippie militând
împotriva sistemului capitalist, deci,
de nemiloasă dictatură financiară,
segregaţionist rasial; tinerii estici
luptând pe ascuns împotriva sistemului
comunist, unde libertăţile tuturor
sunt limitate. La răscrucea potecilor
ideologice care se bifurcă, după, sau
înainte? de a fi una singură, se află
Bob Dylan cu chitara lui ca un tirs,
sau un caduceu. Obrazul lui de
efeb din 1960 s-a boţit, acum, barba
are fire albe, rare, dar vocea e tot
pătrunzătoare. „Eu pornesc întoteauna
de la adevăr, nu ştiu să inventez
nimic”, scrie Montale un poet al
„desvrăjirii”, cuvinte care i s-ar potrivi
lui Bob Dylan. Numai că există o altă
„vrajă” mai densă pe care o reinstaurează
adevărul. O chestiune în cele din
urmă de atitudine, de context social,
de orizont de aşteptare a publicului,
perfect intuit. Fără un imens talent
cine o poate face? Adonis, poetul
egiptean este evident mult mai subtil,
Amos Oz, prozatorul israelian, este
infinit mult mai complex etc., dar nu
ei au fost cei care au întrunit sufragiile
juriului Academiei suedeze. Lumea
de azi nu agreează Parnasul literar,
ea iubeşte paradoxurile, surprizele
de proporţii şi spectacolul mediatic,
adică imaginea, sunetul şi scena.
