Radu Aldulescu Îngerul încălecat
(ediţia a II-a, revăzută şi adăugită),
Bucureşti,
Editura Cartea Românească,
2011,
330 p.

Că o lume decrepită şi desfrânată poate fi captată într-o lumină poetică, asta o ştim de la Dante, Chaucer sau Villon, trecând prin Baudelaire şi Arghezi şi continuând cu, să zicem, Henry Miller ori Octavian Soviany.

Pudibonzii, domnişoarele şi o samă de prelaţi se vor fi uitat cu rezerve la asemenea focalizări pe vieţi soioase, îmbâcsite în crime şi pulsiuni animalice. Radu Aldulescu ne-a obişnuit cu descinderile sale narative, cu o concreteţe de antropolog sui generis, prin cotloanele sufletului de lumpen, de vicios sau de bătut de soartă pur şi simplu. Problemele cotidiene legate eminamente de subzistenţă, măcinările generate de gândul ieşirii din sărăcia abrutizantă, relativ îndulcită în aburii alcoolului ubicuu, acuplările la graniţa păgânismului cu grotescul, pendularea între balamuc şi închisoare – toate acestea formează pasta groasă şi înţepătoare din care răzbate o explicaţie cu iz de legendă, preluată în metafora înger încălecat. Umanitatea feminină, strânsă la o pomană din satul de rudari pe unde trec destinele romanului, comentează apariţia răului pe lume în termeni naivînfioraţ i: „Mă vait că asta vra să zică că femeia l-a încălecat pe dracu’ şi dracu’ a încălecat lumea şi pământu’” . Echivocul logic se situează undeva între neputinţele minţii simple şi ideea însăşi de sfidare pitită în sufletul uman, cunoscător, totuşi, chiar dacă rudimentar, din slujbele de la ţară, al mecanismelor păcatului, pedepsibil după o formulă recurentă în carte, prin „focu’ ăla marele”. Pe de o parte, mentalitatea celui fără cultură percepe răul ca provenind din lucrarea unui „înger ucigaş răzvrătit”, care „a pus să se omoare frate cu frate”, iar, pe de alta, se afirmă că e vorba de un „înger încălecat”. Pentru ca ambiguitatea să sporească, atunci când se vorbeşte de „vrăjmaşu’”, de „Prinţul şi duhul sterp al acestei lumi”, o voce generică adaugă: „Şi prin toată viaţa şi prin toată lumea l-am căutat”.
Acest căutat, în context, este Robert, zis chiar Diavolul, alintat Roberţelu’ de către femeile sale, chit că trişate şi/sau furate, pentru priapismul său, dar şi pentru aspectul ce-ţi sugera un sex incert plantat într-o personalitate dacă nu fascinantă, cel puţin incitantă pentru o lume sugrumată de lipsa de educaţie şi de ororile, neconştientizate, oricum, ale comunismului. Acest Robert, din familie dezlânată, cu mamă sinucigaşă, numit în acte Stan, şi ajuns să fie „greşit” apelat Satan, e pus în legătură simbolică, printr-una dintre mătuşile care l-au crescut, cu un anume Robert Diavolul, fiul venit când nu mai erau speranţe biologice, prin invocarea Necuratului, în familia atât de doritoare de urmaşi a ducelui Normandiei şi a soţiei lui, ducesa de Burgundia, altminteri oameni cu frica lui Dumnezeu din secolul al XIII-lea. Semnele, tipice vremii – un nor negru uriaş care a transformat ziua în noapte, cutremur, furtuni – vesteau naşterea unei creaturi sortite să corupă, să înşele, să propage grozăviile. Tizul acestui Robert medieval porneşte de la nişte date devastatoare, aflate de la medicul ospiciului unde era internat: „Cică priapism în curs de cronicizare de natură neurovegetativă, labilitate mintală congenitală, schizofrenie incipientă, anemie, distrofie, hipoproteinemie, reumatism poliarticular şi altele pe care n-a mai fost în stare să le ţină minte. Bolnav copt, putred pe dinăuntru la puţin peste şaptesprezece ani”. Alte schiţe de biografii din roman nu sunt mai vesele, începând de la ce lăsase boierul Pipidi Frăsineanu pe moşie – transformată în CAP, şi cu neamul decimat prin lagărele comuniste –, respectiv o mulţime de Pipiline (cum le spunea comunitatea) cu urmaşi prezumtivi ai săi, până la istoria unei femei care se iubise cu un porc mistreţ în Codrii Armăseştilor şi născuse un monstru pe care-l purta pe la bâlciuri pentru bani.
Ceea ce nu-l împiedică pe Radu Aldulescu să ofere microdescrieri de unde transpar fibra şi febra de artizan: „În duminica aceea oraşul părea să bolească scăldat în urdori fierbinţi. Tuşea, icnea prin falduri de praf grele. Canicula, vipia care-ţi lua aerul, focul ăla marele curgând din cer pe blocuri şi pe asfaltul înmuiat”. Ar fi de reţinut şi portretele pline de întorsături neaşteptate ale frazei şi de asocieri bizare şi penetrante, de la perifericii nevolnici, dar răi, până la Ceauşescu, sau de la ciudatul locului, aşa-zisul Om-mistreţ, până la configurarea, în fel şi chip, a organului masculin, denumit, obsesiv, „proasta şi chioara”, care „te scuipă cu singurul ei ochi din frunte” etc. Forţa şi savoarea cruntă a romanului sunt de netăgăduit, în primul rând prin atenţia acordată detaliului revelator în raport cu o lume fioroasă, totuşi susţinută de Divinitate.