Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Bizareriile lumii post-moderne de Liana Tugearu


Între 28 februarie şi 30 aprilie, se desfăşoară la noi în ţară, în câteva oraşe, Festivalul Primăverii Britanice, care însumează ateliere de creaţie literară, expoziţii de fotografii, concerte la care participă artişti instrumentişti şi dirijori britanici, lansări de cărţi, reviste, sit-uri pe Internet etc. Printre aceste manifestări culturale s-a numărat şi un spectacol de dans contemporan, al Companiei Carol Brown, desfăşurat în parteneriat cu Teatrul Naţional din Bucureşti, Fundaţia Proiect DCM şi Centrul Multi Art Dans.
După Franţa, Marea Britanie este a doua ţară europeană care ne-a dat prilejul să vedem, la noi acasă, o serie întreagă de creatori de dans contemporan britanic, începând din 1998, când, în cadrul Festivalului dansului britanic de la Bucureşti, am putut urmări creaţiile a şapte coregrafi, fiecare un univers aparte, care şi-au pus în pagină creaţiile la patru companii, şi ele cu profil distinct: Compania de Dans Phoenix, Teatrul de Dans Yolande Snaith, Compania de Dans Random şi Compania Russell Moliphant. Apoi, în anul 2000, coregraful Mark Murphy şi Compania de Dans V-TOL au făcut săli pline la Teatrul Naţional din Bucureşti şi, în fine, în 2001, Candoco Dance Company a fost una dintre cele mai valoroase trupe de dans, care au participat la Festivalul Internaţional BucurESTi-VEST.
Dornici să cunoaştem, în continuare, noi direcţii ale dansului contemporan britanic, am urmărit cu mult interes spectacolul Companiei Carol Brown. Prima piesă, Ocean Skin (Pielea oceanului), a fost creată şi interpretată de Carol Brown, pe muzică, proiecţii video şi efecte vizuale, cu valuri şi imaginea unui corp ce părea că se dezintegrează, de Russell Skoons, însoţite şi de texte rostite de dansatoare, referitoare la disecţia corpului unui bărbat. Cu o structură musculară atletică, creatoarea, dublată de interpretă, a desfăşurat o partitură coregrafică precumpănitor lineară, cu accentul pus pe degajarea unor stări de energie, care modificau mişcările, multe dintre ele coborând sau urcând de la podea, unde corpul se aşeza în unele posturi yoghine. A fost lucrarea cea mai consistentă, chiar dacă tehnica mişcărilor dinspre şi către podea era departe de varietatea şi încărcătura ideatică şi afectivă pe care le-o dă coregrafa franceză Christine Bastin.
A doua lucrare era un fragment din Like a house in Fire (Ca o casă în flăcări), creată de Carol Brown pe muzica aceluiaşi compozitor Russel Skoons şi interpretată de acesta, împreună cu dansatoarea de origină suedeză, care a studiat şi muzică (canto, vioară, pian), Lisa Torun. Textele abundente, spuse şi cântate, referitoare la viaţa obişnuită, care sunau aproximativ aşa: "tot omul are un câine şi tot câinele un stăpân" sau "m-am simţit în tine, pe podeaua bucătăriei, ca la mine acasă" - erau intercalate între duete de dans, în care Carol Brown era partenerul porteur al Lisei Torun, mişcările fiind şi de astă dată precumpănitor lineare, iar întregul fragment tinzând către genul de revistă.
Flesh Txt (Carne txt), ultima piesă, pe un aranjament muzical al aceluiaşi compozitor, Russell Skoons, a fost interpretată de ambele dansatoare. Pe Serenada de Schubert, reprodusă sonor după o placă uzată de patefon, cele două interprete au executat o serie de mişcări, înrudite cu gimnastica artistică, folosindu-se în combinaţiile lor de două scaune, iar după alte mişcări, în duo sau separat, a urmat o glumiţă muzicală, în care Lisa Torun cânta aşezată în braţele lui Carol Brown, acesta din urmă fă-când-o să obţină tremolo-uri vocale, prin apăsări succesive ale unei palme pe gură, sau zguduindu-i umerii.
Făcând o reducţie, forţată ca orice reducţie, dar corespunzătoare conţinutului, am putea rezuma, printr-un singur cuvânt, fiecare dintre cele trei dansuri, astfel: yoga, sex, parodie. Desigur, yoga numai ca exerciţiu gimnastic, producător de energie, căci de aici, şi până la o concepţie filosofico-religioasă, calea era abrupt ruptă. În ceea ce priveşte sexul, el este, oricum, pâinea noastră cea de toate zilele, de la TV, din reviste şi ziare. Sexul, nu dragostea. Pe vremuri, românii făceau dragoste, şi ea se reflecta în poezie sau în cântec. Acum, judecând după manifestările din mass-media, s-ar părea că nu mai fac decât sex. Iar cât priveşte parodia, ea este exprimată, de astă dată, mai mult sonor decât prin mişcare. Oricum, bizară este această epocă postmodernistă, care poate asocia orice, de la yoga la sex! Adică, prin transferul criteriilor economice în alt domeniu, creaţia artistică este socotită a fi un bun de consum şi opera de artă o marfă. Vai nouă tuturor, creatori şi receptori (era să spun consumatori) de artă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara