Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Bizare istorii literare de Tudorel Urian


Lista lui Holban



Un foarte sumar cuvînt introductiv (Aveam de gînd) lămureşte foarte puţin în privinţa intenţiilor programatice şi a metodei care stau la baza impozantului op al criticului ieşean Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane. Relaţia aproape contradictorie dintre articolul hotărît din titlu (nu „o istorie a...”, „o posibilă istorie a...”, „contribuţii la o istorie a...”, ci chiar Istoria...) şi modestia subtitlului (Portrete contemporane) ar fi necesitat unele explicaţii mai detaliate – altele decît cele vreo zece rînduri cvasi-umoristice din introducerea amintită - în legătură cu acest proiect de istorie literară. Spun aceasta pentru că autorul nu foloseşte nici unul dintre procedeele clasice de sistematizare a materiei, proprii unei istorii literare. Autorii analizaţi nu sunt grupaţi nici după criterii cronologice (generaţioniste), nici după apartenenţa la presupuse curente literare. Aşezarea lor în volum nu ţine nici măcar de banala ordine alfabetică specifică dicţionarelor de tot felul. Istoria este, de fapt, o culegere de studii monografice grupate pe ceea ce ar putea fi dominanta operei unui scriitor, în cele trei mari domenii ale literaturii: poezie; proză; critică literară (tot aici intră eseul şi memorialistica). Fireşte, împărţirea este cumva artificială (în nu puţine situaţii, aceiaşi scriitori au publicat poezie şi proză ori roman şi critică literară). Astfel, cei preocupaţi de proza lui Nicolae Prelipceanu, să zicem, vor trebui să consulte capitolul Poezia, iar cei interesaţi de romanele lui Alexandru George vor trebui să meargă direct la capitolul Critică. Eseu. Memorialistică, nu la Proză. Din fericire, cartea beneficiază de cuprins şi de indice de nume, astfel încît această problemă de organizare internă a volumului nu este insurmontabilă. Mai ciudat este faptul că, în multe situaţii, comentariile critice şi bibliografiile scriitorilor comentaţi se opresc la anul 1989, deşi mulţi dintre aceştia şi-au dublat (cel puţin) opera după revoluţie. Culmea este că există şi scriitori cu bibliografia adusă la zi, aşa încît nu se poate vorbi despre o regulă strictă (şi necesară) precum cea folosită de autorii Dicţionarului Scriitorilor Români, care şi-au impus ca termen limită al cărţilor luate în considerare anul editorial 1989. Ioan Holban aminteşte sau discută despre cărţi publicate de Mircea A. Diaconu în 2000 şi chiar 2002, Cornel Ungureanu în 2002, Grigore Ilisei în 2001, Mircea Ghiţulescu în 2000, sau Vasile Popovici în 1997, în vreme ce, la alţi scriitori (Dan C. Mihăilescu, Al. Cistelecan, Romulus Rusan, Mihai Zamfir, Gabriel Dimisianu, Ioan Groşan, Ştefan Augustin Doinaş etc.) creaţia literară pare a se fi încheiat la nivelul anului 1989. În absenţa unui program clar definit este greu de bănuit cum vor arăta viitoarele volume ale acestei Istorii a literaturii române, mai ales în condiţiile în care primul volum pune multe întrebări şi în privinţa modului în care a fost operată selecţia scriitorilor antologaţi. Cel puţin în primul capitol (Poezia), cantitativ predomină scriitorii originari din zona Moldovei (Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Ion Beldeanu, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Aurel Ştefanachi, Nichita Danilov, Elena Ştefoi, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Liviu Antonesei, Nicolae Panaite, Adrian Alui Gheorghe), fapt ce ar putea sugera o abordare în spiritul a ceea ce Cornel Ungureanu numeşte o „geografie literară”. Dar alături de aceştia apar şi cîteva glorii ale poeziei din a doua jumătate a secolului XX, poeţi originari din alte zone decît Moldova (Ştefan Augustin Doinaş, Gellu Naum, Mircea Dinescu). În schimb lipsesc poeţi cel puţin la fel de importanţi, lăsaţi probabil pentru volumele viitoare, în virtutea unei logici care îmi scapă (Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu). La Proză, accentul selecţiei cade pe ceea ce îndeobşte numim „generaţia ’80”. Din generaţiile mai vechi apar Paul Georgescu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Radu Cosaşu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Radu Albala, Constantin Ţoiu, Costache Olăreanu, Eugen Uricaru, Maria Luiza Cristescu, Mircea Ciobanu, Dana Dumitriu, Tudor Octavian, Mihai Sin, Virgil Duda. Absenţi de marcă: Nicolae Breban, Augustin Buzura şi, încă o dată, Mircea Cărtărescu. O altă bizarerie, capitolul Critică. Eseu. Memorialistică grupează studii asupra a vreo treizeci de autori din generaţii şi de notorietate diferite. De pe această impresionantă listă lipsesc însă două nume: Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Însă tot răul e spre bine. În felul acesta Ioan Holban scapă măcar de acuza că ar face politică... literară.

Monografic sunt tratate şi operele scriitorilor analizaţi. El abordează fiecare operă oarecum independent de contextul epocii şi chiar de cel al ansamblului creaţiei scriitorului respectiv. Analiza este făcută de cele mai multe ori de la nivelul textului, fără perspectiva ansamblului şi a eventualelor filiaţii. Păcat, pentru că atunci cînd trece într-un plan mai general, Ioan Holban face consideraţii interesante. Ca în acest comentariu despre specificitatea literaturii „generaţiei ’80”, inclus în analiza prozei lui Mircea Nedelciu: „Noua proză – şi Mircea Nedelciu este unul dintre exponenţii ei, poate cel mai marcant în această direcţie – inversează raporturile «clasice», le contestă şi, implicit creează o altă figură a «spiritului creator»: pe scurt, coborîrea se petrece în literatură unde autorul vine însoţit de un număr de persoane care, singure, vor decide dacă şi, mai ales, cum vor deveni personaje: e o «coborîre care nu se mai termină» a vieţii în literatură în romanele lui Mircea Nedelciu, ca şi în cărţile altor colegi de generaţie, dintre cei care au realizat «desantul» prin anii ’80, în plină epocă (neo)dogmatică”. (p. 258)

În pofida unor neglijenţe de concepţie şi redactare (cred că autorul ar fi trebuit să-şi asume măcar obligaţia minimă de a aduce la zi bibliografiile tuturor scriitorilor analizaţi) şi a unor absenţe greu de explicat la nivelul selecţiei, Istoria literaturii române de Ioan Holban este un util companion pentru înţelegerea specificităţii scrisului unor importanţi scriitori contemporani.



Talmeş-balmeş



Pornit de la o idee ingenioasă, dar aproape lipsit de utilitate practică este Dicţionarul de opere, coordonat de profesorul Mircea Anghelescu. Lucrarea este concepută pentru uzul aproape exclusiv al şcolarilor, fapt sugerat de publicarea ei într-o colecţie denumită Biblioteca şcolarului. Ea permite elevilor grăbiţi (mă exprim delicat) accesul instantaneu la unele informaţii minimale despre operele din programa şcolară, fără a-i mai obliga să umble la bibliografie sau să-şi încarce memoria cu numele autorilor acestora. Aşa cum pe Internet, folosind un motor de căutare poţi ajunge în acelaşi loc folosind diverse cuvinte cheie, şi în literatură poţi folosi o istorie literară (dacă ştii doar numele autorilor) sau un dicţionar de opere (dacă ştii un titlu, dar ai uitat care este autorul). Simpatic. Atîta doar că îmi este greu să cred că a memora titluri de opere literare este mai simplu decît a reţine nume de autori. În plus nu aş sfătui nici un elev să-şi întemeieze teza doar pe lectura acestui Dicţionar. Cel puţin la nivelul romanelor, adesea este vorba de nişte rezumate de tipul celor făcute filmelor în ghidurile de programe TV (vezi comentariile la Ion sau Pădurea spînzuraţilor), din care cei care nu au citit romanul nu vor înţelege mare lucru. În plus cele 2-3 referinţe critice care însoţesc fiecare prezentare sunt, cel mai adesea, vechi de 20-30 de ani (mărturisesc că am citit prezentările la Ion şi Pădurea Spînzuraţilor pentru a vedea care dintre grilele de lectură propuse de Ion Simuţ în excelenta sa monografie Rebreanu, dincolo de realism sînt recomandate elevilor de azi; fireşte nici una, cea mai recentă referinţă critică datînd din anul 1980 în cazul lui Ion, respectiv 1985 la Pădurea spînzuraţilor). O oarecare confuzie se poate naşte din faptul că dicţionarul nu foloseşte criterii ferme în selectarea „operelor” diverşilor autori. Poezia unui autor are acelaşi regim ca şi volumul de poezii al altuia, iar Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, de G. Călinescu beneficiază de acelaşi spaţiu de interpretare ca o nuvelă de, un poem sau un eseu de cîteva file.

Se pare că nici măcar autorii cărţii nu au fost foarte convinşi de utilitatea ei, altfel nu se explică lejeritatea unor prezentări, superficialitatea referinţelor critice (de cele mai multe ori în cazul aceloraşi prezentări) şi absenţa inexplicabilă pentru un astfel de dicţionar a unor opere. Nu ştiu cum mai arată programele şcolare de azi, dar îmi este greu să cred că ele pot face abstracţie de nuvela lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu. Or, această capodoperă a prozei scurte româneşti lipseşte din Dicţionarul de opere. Altă absenţă de marcă este romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Nici dramaturgia lui Camil Petrescu nu a fost luată în seamă de autorii Dicţionarului. Nu-mi pot explica nici faptul că în această lucrare în care găseşti vrute şi nevrute nu găseşti vreun rînd despre balada lui Ştefan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint. O regulă a jocului neenunţată ca atare de Mircea Anghelescu pare a fi aceea că Dicţionarul nu conţine opere ale scriitorilor în viaţă. De altfel, la acest tip de lucrări stabilirea şi respectarea strictă a regulilor jocului este obligatorie, altfel existînd riscul unor neînţelegeri şi frustrări majore.

Pînă la urmă, un astfel de Dicţionar ajunge să fie util nu atît elevilor care vor să păcălească manualele şcolare şi să ocolească sălile de bibliotecă, ci specialiştilor. Aceştia pot să verifice imediat, fără multă alergătură o serie de informaţii, uzuale. Aşa cum spune coordonatorul lucrării: „...dicţionarul poate funcţiona şi ca un memento pentru diferite tipuri de informaţie factuală de care are nevoie, la un moment dat, orice intelectual, chiar specialist în domeniu: anul şi locul de apariţie, titlul exact al operei (la prima apariţie, eventualele modificări ulterioare), numele personajelor principale etc”. Altfel spus, Dicţionarul este o lucrare care poate - pînă la un punct - ţine loc fişelor de lectură.



Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2003. 490 pag.

Literatura română. Dicţionar de opere, coordonator Mircea Anghelescu, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2003. 396 pag.