Destinul radicalismului utopic în veacul douăzeci este un subiect pe cît de complicat, pe atît de fascinant. Aşa cum arată şi Paul Berman într-o importantă carte apărută la Editura Norton în 2003, Liberalism and Terror, nu putem separa fenomenul totalitarismului fundamentalist-religios, mai ales în varianta sa islamică, de tradiţia agresiunii împotriva modernităţii liberale aşa cum a fost ea incarnată în experimentele leniniste şi fasciste. Mesianismul revoluţionar modern s-a situat în opoziţie cu valorile umanismului burghez, dispreţuite şi atacate drept filistine, ipocrite şi mediocre. Merită amintite aici contribuţiile esenţiale în domeniul interpretării eshatologiei revoluţionare marxiste datorate unor Jacob Talmon, Raymond Aron, Alain Besançon, Karl-Dietrich Bracher, Hannah Arendt, Leonard Shapiro, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Robert C. Tucker, Robert Conquest şi Martin Malia. Aş aminti şi excelenta carte a lui Daniel Chirot intitulată Modern Tyrants, o radiografie lucidă a originilor şi persistenţei răului în lumea contemporană. Comunismul românesc a fost o sub-specie a radicalismului bolşevic, el însuşi născut ca urmare a logodnei dintre tradiţia revoluţionară rusă şi versiunea voluntaristă a marxismului. Ca să pricepem mentalităţile celor care au fondat comunismul românesc, este necesară înţelegerea naturii şi sensului comunismului rus (spre a relua titlul unei excepţionale şi mereu actuale cărţi de Nikolai Berdiaev). Lenin a fost primul lider care a întruchipat acest nou model charismatic, avînd în centru instituţia partidului revoluţionar "înarmat" cu ideologia opoziţiei totale în raport cu democraţia liberală şi economia de piaţă. Stalinismul reprezintă versiunea extremă (şi extremistă) a bolşevismului, iar cazul românesc, inclusiv sinteza perversă dintre leninism, tiers-mondism şi un naţionalism xenofob (înrudit cu ceea ce Umberto Eco numea "ur-fascism", fascism primordial) în ideologia epocii Ceauşescu, poate lumina efectele dezastruoase ale unor asemenea experimente de "inginerie".

În recenzia făcută cărţii mele Stalinism for All Seasons în revista Times Literary Supplement, istoricul britanic David Pryce-Jones accentua importanţa conceptului de bizantinism în explicaţia pe care o propun asupra fenomenului comunist românesc. într-adevăr, natura conspirativă a partidului (chiar atunci cînd ajunsese la putere), permanentele jocuri de culise, lupte feroce pentru putere, absenţa dimensiunii etice şi sacralizarea unei ideologii împietrite, toate acestea s-au combinat într-o matrice totalitară cu trăsături specifice pe care m-am străduit să le luminez în cartea mea. Scriind despre volumul meu în revista trimestrială East European Politics and Societies, istoricul american Robert Levy, autorul biografiei Anei Pauker apărută tot la University of California Press şi tradusă la Polirom, observa: "Savant strălucit care combină o vastă bază teoretică cu o înţelegere instinctivă a ceea ce el descrie drept dramele �tragicomice' ale clandestinităţii comuniste româneşti, el (Vladimir Tismăneanu) posedă o cunoaştere intimă a psihicului comunist şi a componentei sale româneşti. Aceste elemente i-au fost de mare folos în scrierea acestei cărţi, fără îndoială raportul definitiv asupra comunismului românesc (the definitive account of Romanian communism)". (Vol. 14, No. 4, Fall 2004, p. 697). în acelaşi sens a scris şi William Crowther, cunoscut politolog american specializat în chestiuni româneşti, într-o recenzie urmînd să apară în Slavic Review. Nu mai insist asupra subtilei cronici apărută în trei episoade în România literară, sub titlul "Demonii", de Mircea Mihăieş.

Cîteva precizări semnificative: am lucrat vreme de mai bine de 20 de ani la scrierea unei istorii politice a comunismului românesc (între timp am publicat nu puţine alte cărţi, mai mult sau mai puţin înrudite cu acest subiect). Spun istorie politică doar spre a distinge demersul pe care îl propun de alte forme de istorie: socială, economică, etc. Altminteri, spre a fi cît se poate de clar, în cazul acesta, deci al analizei comunismului românesc ca fenomen politic şi ideologic, istorie politică înseamnă istorie pur şi simplu. Prin urmare, este vorba de prima istorie comprehensivă şi comparativă a acestui fenomen, de la naşterea sa, trecînd prin clandestinitate, prin luptele acerbe pentru putere şi impunerea unui model terorist întemeiat pe ideologia leninistă, pînă la prăbuşirea din decembrie 1989 şi viaţa sa de apoi, agonică şi duplicitară, în România de după Ceauşescu. Faptul că este vorba de o lucrare necesară din punct de vedere intelectual şi moral, de o istorie definitivă, este notat chiar Robert C. Tucker, profesor emerit la Universitatea Princeton, biograful lui Stalin şi autorul unor cărţi clasice de marxologie şi sovietologie, în cuvintele de susţinere a cărţii publicate pe coperta patru. Lucrarea a primit recent Premiul Barbara Jelavich din partea Asociaţiei Americane pentru Avansul Studiilor Slave, din care face parte şi Asociaţia de Studii Române, pentru o carte remarcabilă (distinguished monograph) pe teme de sud-est şi central-europene publicată anul trecut. în justificarea juriului pentru acest prestigios premiu se arată că lucrarea, "este o contribuţie decisivă la înţelegerea mecanismelor de funcţionare ale Partidului Comunist Român şi a dinamicii regimurilor comuniste din Europa de Est şi o combinaţie de rigoare ştiinţifică, interpretare creatoare şi convingătoare, precum şi angajament personal". Festivitatea de acordare a premiilor acestei importante asociaţii academice va avea loc în cadrul Convenţiei anuale, la începutul lunii decembrie, la Boston. Să mai spun că o recenzie elogioasă a apărut şi în influenta revistă Foreign Affairs sub semnătura politologului american Robert Legvold, profesor la Universitatea Columbia din New York. Amintesc aceste lucruri pentru că, mai ales în ultima vreme, există o tendinţă de a susţine, în totală contradicţie cu evidenţa factuală, inexistenţa unei istorii a comunismului românesc de la origini pînă la prăbuşire (am citit asemenea afirmaţii în diverse ziare şi reviste şi înţeleg că un lucru similar a fost susţinut chiar de dl Emil Constantinescu la o emisiune pe postul de televiziune OTV). în ce mă priveşte, pe baza a ceea ce am întreprins, inclusiv ani de investigaţii în arhive, sînt convins că această istorie există. Iar atunci cînd cartea va apărea în româneşte, în primăvara anului viitor, lucrurile se vor clarifica şi vom putea discuta ipotezele şi concluziile mele în deplină cunoştinţă de cauză. Oricum ar sta lucrurile, nu mă pot împiedica să-mi amintesc un principiu esenţial pentru sănătatea climatului intelectual şi anume acela care spune că ignoranţa nu este un argument. Eu unul, în cartea mea, am amintit pe cei care au contribuit, de-a lungul deceniilor, la studierea ştiinţifică a comunismului românesc. Tocmai din acest motiv am închinat cartea memoriei profesorului Ghiţă Ionescu, cel în care am văzut un mentor şi un model. Dar, aşa cum mi-a scris profesorul cu puţin timp înaintea dispariţiei sale, lucrarea sa din 1964 nu fusese construită pe baza accesului la arhivele PCR. în plus, se oprea la momentul începutului despărţirii de Moscova. Sînt primul care să susţin cercetătorii români în efortul de cunoaştere a itinerariului politic al comunismului românesc, însă cred că trebuie să recunoaştem priorităţile şi împlinirile, mai ales atunci cînd acestea sînt validate de comunităţile ştiinţifice din ţară şi din străinătate.

Tema istoriei comunismului românesc este incitantă, extrem de dificilă, plină de capcane, ceea ce a făcut din abordarea ei un demers complicat, mai cu seamă la nivelul surselor şi al verificabilităţii informaţiilor utilizate. Ea a fost tratată de o serie de autori cărora ţin să le recunosc meritele incontestabile: Ghiţă Ionescu, Henry Roberts, Michael Shafir, Ken Jowitt, Robert King, Dennis Deletant, Robert Levy, Catherine Durandin, Victor Frunză şi nu foarte mulţi alţii. Oricum nu vreau să transform acest text într-o analiză a bibliografiei problemei. în ţară, mai cu seamă în ultimii ani, au apărut lucrări importante, datorate lui Florin Constantiniu, Lucian Boia, Pavel Câmpeanu, Mihai Retegan, Stelian Tănase, Adrian Cioroianu, Mircea Stănescu, Andi Mihalache, Marius Oprea, precum şi culegeri de documente editate de Dan Catanus, Ioan Chiper, Alina Tudor, Gh. Buzatu, Marius Chiriţoiu, Ioan Scurtu (din nou, nu menţionez decît unele din cărţile pe care le-am consultat şi nu mă refer la diferenţele de orientare ideologică a respectivilor autori/editori). Nu mai insist aici asupra atîtor volume de interviuri şi memorii, precum şi biografii politice publicate după prăbuşirea comunismului (merită amintite contribuţiile doamnelor Lavinia Betea şi Doina Jela). îndrăznesc să pomenesc aici şi volumele mele anterioare, între care Arheologia terorii şi Fantoma lui Gheorghiu-Dej.

Multe din cărţile apărute în ţară explorează pagini mult timp obscure, episoade tenebroase din istoria politică a comunismului autohton. Spun autohton în chip deliberat, pentru că eu unul nu accept poziţiile care văd stalinismul românesc drept o invazie (dictatură) alogenă şi doar atît. în egală măsură, ca o contraparte ironică a tendinţei amintite mai sus, mi se pare că lipseşte încă dimensiunea comparativă în abordarea fenomenului: este ca şi cum stalinismul naţional promovat de Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu s-ar fi dezvoltat într-un mediu aseptic, autarhic, fără conexiuni şi influenţe externe. Tot atît de importantă este acurateţea informaţiilor: nimic nu poate fi mai devastator în asemenea întreprinderi de recuperare a memoriei istorice decît aproximaţiile grăbite. Cîteva exemple relativ recente: în comentariul introductiv al unor istorici pe marginea stenogramei unei şedinţe de Birou Politic din 1960, publicată în ALSA cu cîţiva ani în urmă, se "decodifică" o referinţă a lui Dej la un anume "Leonea" ca fiind vorba de un personaj de nivel mediu în aparatul ideologic, în clipa aceea exclus din PMR (tatăl meu), iar nu pontiful doctrinar en titre al partidului, Leonte Răutu (apropiat de primul secretar care, în acel caz precis, chiar i se adresa cu diminutivul rusesc pomenit mai sus).

În fine, un recent apărut dicţionar de "spioni şi securişti", pe lîngă multe informaţii nu doar veridice, dar şi verificate documentar, perpetuează unele inexactităţi (de pildă, că generalul de grăniceri Mihail R. Boico ar fi fost căsătorit cu fiica vitregă a lui Vasile Luca - în realitate a fost soţul sorei mamei mele, Cristina Boico, care adoptase numele Luca drept pseudonim în timpul rezistenţei franceze). Nu mai vorbesc de faptul că lipsesc numeroase figuri importante, membri ai Colegiului Director al Ministerului de Interne din perioada Drăghici. Cît priveşte includerea în dicţionar a lui Alexandru Iliescu, numai pentru că a participat la Congresul al V-lea şi a trăit cîţiva ani în URSS, mi se pare mai degrabă legată de faptul că acesta a fost tatăl actualului preşedinte al României, urmărindu-se astfel alte scopuri decît acela al cunoaşterii nepărtinitoare a trecutului. Simplu spus, nu toţi comuniştii ilegalişti au fost spioni: mulţi au aderat la mişcarea clandestină din motive de idealism etic, chiar dacă ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar. Toate aceste erori ţin evident de o anumită precipitare în a acoperi golurile din istorie, însă nu o singură dată ele pot duce la distorsiuni regretabile. Nu mai vorbesc de pasiunile politice transformate în argumente istorice. Istoria politică solicită un registru de obiectivitate, respect pentru bibliografia problemei, recunoaşterea publică a lucrărilor precedente, inclusiv criticarea unor erori şi analize ce s-au dovedit fie incomplete, fie de-a dreptul false (nu exclud din acest tip de critică propriile mele lucrări şi am acceptat în unele cazuri sugestii bazate pe informaţii coerente şi credibile, precum cele oferite de Pavel Câmpeanu, Marius Oprea, Robert Levy şi Stelian Tănase).

În fapt, dacă este să mărturisesc mai exact aventura conceperii propriei mele cărţi, Stalinism for All Seasons, aş spune că am început-o cu un sfert de veac în urmă. La început, în România, mi-a fost dat să citesc cartea lui Ghiţă Ionescu apărută la Oxford University Press în 1964 (am împrumutat-o de la Ileana Gaston Marin, care a sustras-o pentru cîteva zile din biblioteca tatălui ei, unul dintre demnitarii de vîrf, în plan economic, ai perioadei Dej). Graţie prietenei mele Nadia Badrus, am avut şansa să citesc o serie de documente culese în antologiile "pentru uz intern" pregătite de Institutul de Istorie de pe lîngă CC al PCR (era prin 1970, cred, cînd Gheorghe Badrus, tatăl ei adoptiv, lucra ca adjunct al lui Ion Iliescu la Secţia de Propagandă a CC). în 1971, Badrus, ca şi Mihai Bujor Sion Senior, Constantin Vlad, Ilie Rădulescu şi, fireşte, Ion Iliescu erau marginalizaţi ca efect al "Tezelor" din iulie, sub acuzaţia de "intelectualism". Gheorghe Badrus pleca ambasador la Moscova, Ion Iliescu devenea secretar cu propaganda la judeţul Timiş.

Format ca sociolog în prima parte a anilor '70, am beneficiat de relativa deschidere a perioadei, inclusiv accesul la cărţi de orientare antistalinistă şi neo-marxistă (multe le-am citit graţie prietenului meu Alexei Florescu, al cărui tată, Mihail, el însuşi fost voluntar în Spania şi luptător în maquis, era nu doar un tehnocrat al regimului, membru al CC, secretar de stat la Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, dar şi un vorace cititor şi colecţionar de cărţi de filosofie, sociologie şi politologie). Alte lucrări aparţinînd tradiţiei stîngii libertare le-am citit graţie lui Dumitru }epeneag şi soţiei acestuia, Mona. Nu trebuie neglijat acest lucru, mai ales din perspectiva informaţională şi metodologia necesară scrierii unei istorii necontrafăcute a comunismului. O mare parte a literaturii critice la adresa leninismului şi a expresiei sale paroxistice care a fost stalinismul provine exact din direcţia marxismului anti-autoritar, fie el de direcţie reformistă (social-democrată), fie neo-hegeliană (marxismul occidental ilustrat de operele tînărului Lukacs, ca şi de cele ale lui Antonio Gramsci şi ale filosofilor Şcolii de la Frankfurt). Aş pomeni şi impactul lecturilor din Troţki, din Rosa Luxemburg (mai ales Critica revoluţiei ruse). Nu mai vorbesc de influenţa exercitată asupra mea de formidabila trilogie consacrată istoriei marxismului de Leszek Kolakowski. Tocmai pentru că mă ocupam de "teoria critică a societăţii", am devenit tot mai interesat de natura radicalismului politic de stînga în genere şi de avatarele acestuia în versiunea sa românească. Eram obsedat de momentele misterioase din istoria ilegalităţii comuniste, precum şi de teribilele rivalităţi dintre diverşii lideri ai partidului. Voiam să înţeleg mecanismele puterii, mai întîi în interiorul minusculei secte politice numite PC din România (Secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste - Comintern), apoi, ca formaţiune dominantă, a cărei viziune ideologică avea să ducă la completa transformare a ţării în direcţia tragică a utopiei egalitariste de sorginte bolşevică (nu intru aici în spinoasa chestiune a relaţiei dintre leninism şi marxismul originar, amintind doar că unii din cei mai acerbi şi peruasivi critici ai pucismului conspiraţionist leninist, inclusiv C. Dobrogeanu-Gherea, Karl Kautsky, Rosa Luxemburg, Gheorghi Plehanov, Troţki însuşi înainte de convertirea sa la bolşevism, ca să nu mai vorbesc de menşevici celebri precum Iuli Martov, Fiodor Dan şi Pavel Akselrod, erau marxişti convinşi). Tema raportului dintre marxism şi bolşevism merită aşadar tratată cu deplină seriozitate.

Discursul oficial, mai ales după "Expunerea" lui Nicolae Ceauşescu din mai 1966, cu prilejul celei de-a 45-a aniversări a constituirii Partidului Comunist din România (PCR), combina invocarea criteriilor ştiinţifice în recunoaşterea "meritelor reale ale diverşilor militanţi" cu fixaţia descoperirii continuităţii mişcării progresite, chiar anti-imperialiste în istoria românească, de la Mihai Viteazul (mai tîrziu se va vorbi de Burebista şi Decebal) la orgoliosul secretar general ce-i succedase lui Dej în martie 1965. Venind eu însumi din mediul ilegaliştilor, mai precis din acea micro-cultură politică a foştilor voluntari din Spania şi a luptătorilor din Rezistenţa franceză, am descoperit foarte devreme contractul dintre legendele oficiale şi diversele fragmente de adevăr subiectiv aşa cum apăreau ele în discuţii private, mărturisiri sincopate şi ironii muşcătoare. Descopeream de asemenea o temă ce avea să mă frămînte de-a lungul întregii mele cariere profesionale: raportul dintre comunism, fascism, anti-comunism şi anti-fascism, pe scurt, deveneam conştient că, aşa cum a demonstrat-o François Furet, relaţia dintre cele două mişcări totalitare, visceral ostile valorilor şi instituţiilor democratic liberale, era chestiunea istorică fundamentală a veacului douăzeci.