Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Birgitta Trotzig: „Mă identific atât cu binele, cât şi cu răul, cu negrul, ca şi cu albul“ de ---

Nu e uşor să scrii despre o mare naratoare lirică care ţi-a fost cea mai bună prietenă şi care s-a stins după o boală lungă (Parkinson) ce i s-a fofilat în corp luându-i darul vorbirii – lucru greu de îndurat pentru un scriitor care trăia prin vorbire. Plecarea Birgittei Trotzig a lăsat un gol nu numai în viaţa prietenilor şi a cititorilor săi din Suedia, dar şi într-a prietenilor şi a cititorilor săi din România, ţară pe care a iubit-o şi preţuit-o cu o dragoste rară. Prietenia noastră a început chiar din anul venirii mele în Suedia şi ea a înflorit de-a lungul anilor, eu devenind una din traducă- toarele ei în limba română (În inima de rubin, poeme, Editura Univers, şi Vieţi duble, nuvele, Editura Polirom).
Din acel an şi până azi n-a existat zi în care să nu recitesc interviul nostru făcut în 1976 pentru a asculta prin cuvintele ei tonul magic al prozei-poezie. Era mereu vorba despre poezie.

*

Este poezia o revelaţie de sine?

(Birgitta a surâs răspunzând.) Eu mă identific cu binele în acelaşi fel cum mă identific cu ce e rău, cu negrul şi cu albul. Consider că arta romancierului este de a arăta bogăţiile şi neliniştile, obsesiile, presentimentele, viaţa complexă a unei fiinţe umane, livrându-ne o lume de refulaţii relevând transparenţa. 

Citind romanele tale am fost uimită de personaje, cu viaţa lor care rămâne de neînţeles, în obscuritate, cu experienţele durerii şi eforturile de a comunica, de faptul că descifrarea instinctelor şi a interdicţiilor se realizează dincolo de conştiinţă şi dincolo de cuvinte. Am citit romanele ca pe nişte lungi poeme; în fond, nu există personaje, mereu e vorba de un erou liric al prozei.

Acest tip de personaj nu l-am resimţit niciodată ca anormal, el este pe de-a-ntregul eu însămi. Bănuiesc că aceste personaje sunt proiecţii ale propriei mele persoane. L-am citit pe Bahtin, care a scris o carte despre Dostoievski, un studiu despre poetica acestuia, care avansa ideea că toată scrierea este poezie; Bahtin nu recunoaşte existenţa prozei, toată literatura fiind polifonică. Toate dezbaterile se derulează mereu asupra identificării autorului cu eroul, o persoană, purtând simpatia şi identificarea, celelalte fiind considerate ca opozante. Atunci am înţeles că eu şi criticii mei aveam o concepţie foarte diferită despre artă: nu înţelesesem niciodată despre ce vorbeau, pentru ce mă blamau – era vorba de un roman polifonic. Cu această formulă a lui Bahtin am putut să mă caracterizez eu însămi cu o identificare difuză: identificându-mă atât cu binele cât şi cu răul, cu negrul şi cu albul. Nu există nici un personaj în cărţile mele care să nu fie mai mult eu însămi decât altele.

La ce vârstă ai vrut să scrii un roman?

Am debutat la 21 de ani cu trei nuvele, apoi am scris un roman. Erau detalii care trăiau în acest roman. Dar restul era ceva voit, artificial. N-am scris niciodată cu o intenţie programată. Aveam o intenţie, în general, o lipsă, o necesitate, nu de a mă confesa, ci o necesitate de creaţie care venea din interior.

CRED ÎN TERAPIA CATHARSISULUI

Kafka spunea că arta e o suferinţă, că faptul de a cânta pentru un poet e un fel de a striga durerea sa. „Arta e pentru artist o suferinţă prin care el se eliberează pentru o nouă suferinţă.” Poetul e o pasăre mai puţin sau mai mult multicoloră în colivia existenţei sale. À propos de a cânta cum ţipi. Am auzit în cărţile tale o voce ciudată care nu e vocea ta normală şi plină de veselie, o voce secretă a unei fiinţe interioare, a unui dublu. Eşti un dublu sau o fiinţă multiplă?

Sunt poate o fiinţă multiplă. Toată lumea e aşa – asta e una din ideile mele favorite. Nu e nevoie de o experienţă exterioară pentru că fiecare fiinţă poartă această lume în sine. Faptul de a te exprima e un accident psihologic. Cred foarte mult în forţa artei, în importanţa poeziei, în ceea ce este viaţă. Nu există oameni banali. Toată lumea are o dimensiune în sine însuşi.

Nu eşti mirată de acest strigăt ascuns în tine?

Sunt foarte mirată. Sunt perioade în viaţa mea când am încercat să mă ating psihologic. Am citit multă psihologie, chiar am făcut un fel de autoterapie ajutată de o persoană foarte avizată dar de fiecare dată am descoperit că nu era posibil să ating acel lucru profund. Am abandonat total această încercare. Acum găsesc că e mai degrabă o capcană, o tentaţie de falsă explicaţie să te expui unei autoterapii.

Nu se poate nega însă sensul terapeutic al poeziei, remediile ei magice.

Dacă funcţionează, sunt fericită, pentru că eu cred enorm în terapia catharsisului. Cred în importanţa imaginilor reprezentative care vindecă cu imagini şi gesturi prin care oamenii îşi pot proiecta vieţile necunoscute. Existenţa miturilor îi ajută pe oameni să se situeze, dând sens existenţei lor. Uneori poetul e comparat cu un şaman care vindecă boli cântând şi căutând sufletul bolnavului care s-a rătăcit în rădăcini pline de tenebre. Când scriem e un act natural spontan.Dar noua scriere e aproape eliberată de acest natural plasându-se în toiul strigătelor fără să participe la nici unul din ele, ea fiind făcută din absenţa terapeutică, neavând niciun refugiu, niciun secret pentru diferitele boli de a exista. Problematica umană azi este descoperită şi abandonată fără milă în mâinile jurnaliştilor. O clasă specială de scriitori – jurnaliştii care substituie valorii scrierii o simplă valoare de muncă.

Poate, în sensul că scriitorul nu mai există ca să creeze o operă ci să fabrice o literatură care se vede de departe.

E o perioadă grea, nu pentru romancieri, ci pentru poeţi. Interpretările criticii, viaţa culturală din jurnale, concepţia seacă a criticii. Esenţialul e acoperit de aparenţă. Religiile, profeţiile consideră că totul se ţine împreună cu bunele imagini psihologice. Poate e un moment de recreaţie din care va ieşi ceva din părţile noastre ascunse.

Dar există o tendinţă literară social-realistă care vede în mod simplist lumea.

Literatura nu este asta, ci un lucru interior, o lume a psihicului. Asta din cauză că jurnalele au un nivel foarte jos. Multe din cărţile realist-socialiste sunt reportaje şi jurnalele fac din asta cărţi. |sta e curentul viitorului, care va deveni ceva mortal după care ni se va interzice să scriem într-o altă manieră!

Acest fel de a scrie are toate semnele inflaţiei, limba devine un impostor care se consumă pe eşafodul cotidianului.

Există o modă, o cultură populară la începuturile mişcărilor muncitoreşti care era în acel timp socialismul care avea ideologia emancipării culturale. Vroiau ca oamenii să-l citească pe Tolstoi etc. Mulţi scriitori au fost autodidacţi dar la ora actuală totul s-a degenerat. Partidul nostru social democrat a trădat mult acel ideal, s-au pus să câştige bani acum abandonând idealul emancipării. Am generalizat puţin. Există un obscurantism al plăcerii, cum scria Roland Barthes. Din doi oameni unul se pare că nu citeşte. Jumătate din lume se privează de plăcerea de a citi. Nu se renunţă numai la un ideal moral dar şi la unul de valoare.

Dar de unde crezi tu că vine această modă a unei literaturi realist- socialiste? Pentru noi, scriitorii din Est, este hilar să vezi cum se încearcă să se refacă o experienţă compromisă, proletcultul care a situat scriitorul la jumătatea de drum între spiritul militant şi cel artistic. Asta a dus la un impas total, la o alienare.

E o invenţie artificială a unei generaţii recente, există universitari care vor să reconcilieze un socialism după ideile lor noi. E o creaţie artificială. Această modă a trecut în realitate. Mulţi sunt revoltaţi. Nu există o raţiune politică pentru a susţine acest curent.

A SCRIE MA ŢINE ÎN VIAŢA

Kafka scria că pentru a scrie trebuie să fii singur, nu ca un om singur ci singur ca un mort. Eşti o femeie căsătorită, ai familie, patru copii. Cum se reconciliază cele două vieţi: viaţa de scriitor şi viaţa de soţie şi mamă?

Sunt căsătorită cu un pictor, am trăit mereu împreună. Noi avem aceeaşi manieră de muncă, ne înţelegem. Lucrăm în timpul zilei, fără probleme. Familia e o hrană pentru mine. Sunt foarte solitară. Familia e un lest pentru mine care mă ajută să zbor şi să rămân mereu vizibilă. Contactul cu alţii îmi face bine. Copiii au fost pentru mine importanţi, dându-mi posibilitatea de a cunoaşte oamenii în mod intim. Am resimţit viaţa ca o continuitate a vieţii de scriitor. A scrie e o experienţă interioară care a mers către lumea reală a labirintului. Fără a scrie nu ar fi fost posibilă traversarea vieţii. A scrie mă ţine în viaţă.
Iată, pot spune ca Montherlant: anumite suflete merg către absolut ca apa la mare. Cred că există o originalitate biologică care se situează în afara pactului care leagă scriitorul de familie şi societate.

Ai avut vreodată sentimentul de a nu fi înţeleasă din cauza stilului mistic şi liric?

Am avut mereu un public, în majoritate oameni care-mi seamănă. Dar sunt şi mulţi intelectuali care mă tratează cu cele mai rele adjective pentru stilul care prezintă dificultăţi pentru ei.

Fără îndoială, există în romanele tale tema incomunicabilului, viaţa ca hypnoză şi o ţesătură lirică precum pânza de păianjen. Dar această ţesătură perfectă şi complicată se desface în secreţiile constructive ale pânzei.

E o problemă de bază. M-am întrebat mereu de ce. Asta nu are răspuns. Seamănă cu un haos asupra căruia revin mereu. Într-o parte e religia cu dimensiunea mistică, de altă parte e această suferinţă acceptată. Lucruri care mă şochează tot timpul.

Există speranţă...

Christos din Evanghelii e omul disperării. Există graţia divină. Deşi în toate cărţile de poeme revine ideea că suntem făcuţi din tenebre şi El din lumină şi drumul Lui către noi este pentru noi numai tenebre căci ochii noştri bolnavi sunt incapabili de a păstra mereu privirea Celui care e Lumină imortală.

Vii dintr-o familie de pastori protestanţi, din partea mamei. A fost religia o descoperire?

Am fost creştină cum se obişnuieşte aici: o religie de stat. Am descoperit dimensiunea religioasă la 17 ani, era o necesitate, eram atrasă de rugăciune. Dar religia era destul de simplă şi eu căutam formele vechi de religie. Era ritul catolic roman care-mi este foarte apropiat. M-am simţit atrasă de textele liturgice străvechi ale ortodoxiei dar pentru că erau în limbi necunoscute de mine am ales catolicismul care este religia de ordin occidental popular având rituri de origine concentrate.

Deci din nevoia de rituri străvechi.

Da, era în ele ceva profund uman. Mă duc la mesă pentru ritual, dar nu sunt o catolică ideală. Sunt o catolică marginală, asta intrând într-un ideal personal: a fi împăcată, morală, umană încă. Ştiu bine că graţia există, toată lumea asta e ca şi cum dintr-un moment oamenii nu mai sunt şi asta mă nelinişteşte. Aş fi vrut să fac ceva ca Alioşa Karamazov, care vorbeşte cu o inimă omenească. Aş vrea să fac un portret al graţiei vii în lume, a omului bun. Sunt tentată să inventez o etapă despre noroiul care creează, ca în romanul meu Boala, în care din noroi ies toate formele sublime ale vieţii.

Noroiul ca un laborator al existenţei şi tenebrele ca germeni purtători de viaţă. Sunt imagini puternice sugerând profunzimile şi drumul deschis către ele. Religia în sensul mare şi viaţa ca drum. Adică din haos spre libertate?

Sper! Dar acum mă ocup de haos scriind. A scrie e pentru mine un mijloc de a trăi. A scrie înseamnă a-ţi da seama de tot. Nu vreau să trăiesc într-o manieră rece, inconştientă. Dorm mult dar a scrie este o manieră de a fi trează.

Eşti privilegiată!

Sunt perioade când mă simt aşa. Dar când nu scriu mă simt bolnavă. A scrie e o vocaţie! E foarte important.


A consemnat Gabriela Melinescu