În 1967 apărea la Editura
Sudamericana din Argentina
Cien años de soledad (O
sută de ani de singurătate),
care avea să devină – după
Don Quijote de la Mancha
– cel mai citit, cel mai tradus
şi cel mai bine vândut roman
din toate timpurile.
Un elev al unui liceu din Medellin,
Dario Antonio Sepulveda Ochoa,
pasionat de literatură, dar numai de
poezie şi de magia cuvintelor din
dicţionare şi enciclopedii, este convins
de un coleg să citească şi un roman,
apărut de curând, scris de un columbian
de-al lor: Gabriel García Márquez.
Îşi cumpără Cien años de soledad
şi este atât de fascinat de lectură
încât timp de peste douăzeci de ani
a încercat să descifreze misterul
creării acestei cărţii, mergând înapoi
în timp, asemenea lui G. Călinescu
în cazul vieţii lui Mihai Eminescu,
pentru a afla din ce izvoare îndepărtate
în spaţiu şi timp s-au putut naşte
creatorul şi cartea lui.
Când şi-a început documentarea,
Dario Antonio Sepulveda Ochoa
(născut în 1951, într-o aşezare rurală
din departamentul Antioquia, mai
cunoscut nouă prin capitala sa –
Medellin), nu era critic sau istoric
literar, nu ştia ce înseamnă rigorile
scrierii unei biografii, nu avea studii
de filologie. Va studia Ştiinţe Politice
la Universitatea Complutense din
Madrid, unde se va şi stabili începând
din 1975.
Cu toate acestea, avea să scrie
o carte model de biografie, una născută
dintr-o pasiune ieşită din comun,
García Márquez: El viaje a la semilla,
prima biografie a scriitorului columbian,
care va fi publicată în 1997, la editura
spaniolă Alfaguara în 50.000 de
exemplare şi care va fi tradusă în
engleză, franceză, germană, portugheză,
greacă, polonă, olandeză, coreeană,
chineză şi mandarină, cele două limbi
oficiale din China însumând o sută
de mii de exemplare. Între timp,
devenise cunoscut în presa culturală
spaniolă şi columbiană cu pseudonimul
literar Dasso Saldívar.
Când în septembrie 2013, neobosita
hispanistă şi traducătoare Tudora
Şandru Mehedinţi îl cunoaşte la
Madrid, Dasso Saldívar, avea să-i
mărturisească într-un interviu:
„Vreme de peste zece ani am
strâns materiale, discutând cu toate
persoanele cu care Gabo a avut legături,
începând cu şirul nesfârşit de rude
şi cu prima lui învăţătoare din Aracataca,
apoi cu profesorii şi colegii de liceu
şi mai târziu cu cei din redacţiile
marilor ziare, şi până la oamenii pe
care i-a avut în jur în perioadele
petrecute la Roma, la Paris, în Venezuela,
în Cuba în cursul primei etape a
revoluţiei şi, în sfârşit, în Mexic. La
oceanul de informaţii şi mărturii
obţinute de la toţi aceştia, s-a adăugat
materialul enorm cules din biblioteci
şi arhive din diferite oraşe ale lumii,
însumând articole, eseuri, monografii,
reportaje despre scriitor, şi desigur
numeroasele călătorii pe care le-am
făcut pe urmele maestrului, în Columbia,
unde am străbătut jumătate de ţară,
dar şi în Mexic, Cuba şi Spania.”
(România literară, nr. 46/2013)
Peste numai o lună, în noiembrie
2013, Dasso Saldívar susţinea la
Institutul Cervantes din Bucureşti o
conferinţă despre Gabriel García
Márquez, invitat în cadrul Programului
de Promovare a Columbiei în Străinătate,
al Ministerului de Externe columbian.
Atunci a fost anunţată şi traducerea
cărţii sale în limba română şi, graţie
editurii Rao, Tudora Şandru Mehedinţi
a putut publica (în condiţii grafice
excepţionale) şi lansa volumul García
Márquez: Călătoria spre obârşie la
Târgul de Carte Bookfest abia încheiat.
Admiratorii lui Gabriel García
Márquez şi pasionaţii de cărţile lui
vor fi bucuroşi să descopere din lectura
acestei biografii – aşa cum spune
William Ospina în prefaţă – „nu un
om, ci o lume”. Vor putea afla, de
exemplu, de unde vine denumirea
magicului Macondo, aleasă de Márquez
pentru satul copilăriei sale, Aracataca;
vor călători prin departamentele din
Nord-Estul Columbiei pentru a urmări
traiectoria străbunicilor, bunicilor şi
părinţilor scriitorului, vor regăsi casa
copilăriei evocată în cartea de memorii
A trăi pentru a-ţi povesti viaţa (Editura
Rao, 2004, traducere şi prefaţă de
aceeaşi excepţională traducătoare
Tudora Şandru Mehedinţi, căreia i
se datorează, de altfel, traducerea
a 11 cărţi din cele 16 publicate de
editură în cadrul seriei de autor).
De altfel, un citat din Márquez
despre casa aceea mitică din Aracataca
figurează ca motto în cartea lui Dasso
Saldívar: „Amintirea mea cea mai
vie şi constantă nu este aceea a
persoanelor, ci a casei din Aracataca
unde am trăit cu bunicii. În fiecare
zi mă trezesc cu impresia, falsă sau
reală, că am visat că mă aflu în
casa aceea.”
Cu toate acestea, nu am înţeles
niciodată de ce, Gabriel García Márquez,
după ce a câştigat Premiul Nobel şi
avea destui bani, nu a cumpărat casa
care, după episodul vânzării relatat
la începutul cărţii de memorii A trăi
pentru a-ţi povesti viaţa, trecuse de
la un proprietar la altul şi ajunsese
o ruină. A fost nevoie ca, în vederea
sărbătoririi din 2007 a scriitorului cu
prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani,
Ministerul Culturii columbian să aloce
fonduri uriaşe pentru cumpărarea şi
reconstruirea casei, devenite azi muzeu.
E drept, după primirea Premiului
Nobel, Gabriel García Márquez şi-a
cumpărat o casă impresionantă în
Cartagena de Indias, înconjurată
de ziduri înalte şi groase, dincolo de
care nu poţi zări decât vârfurile unor
palmieri şi câteva ferestre de la etaj,
de la care, desigur, scriitorul putea
admira întinderea Mării Caraibilor.
Şi tot în Cartagena de Indias a înfiinţat
Fundaţia pentru Noul Jurnalism
Iberoamerican, cu burse pentru
toţi cei îndrăgostiţi de această profesie,
aşa cum a fost Gabriel García Márquez
în tinereţea lui.
Lăsând pentru altă dată observaţiile
personale cu privire la vizitele
mele la Aracataca, Cartagena de
Indias şi Barranquilla, toate aceste
trei aşezări strâns legate de biografia
lui Gabriel García Márquez, aş vrea
să subliniez prezentarea celor două
oraşe de legendă de pe coasta caribiană
în cartea lui Dasso Saldívar, ca
fiind locurile unde tânărul Márquez
va veni pentru a-şi începe activitatea
de jurnalist la ziarul El Universal din
Cartagena de Indias şi apoi El Heraldo
din Barranquilla, după ce îşi abandonase
studiile de Drept de la Universitatea
din Bogota, cu singura dorinţă de a
deveni scriitor şi trăind, deocamdată
prost, din jurnalism, profesie pe care,
spre deosebire de Cioran, o găsea
cea mai frumoasă din lume.
Cititorii cărţii lui Dasso Saldívar
vor afla că tot jurnalismului i se
datorează şi prima călătorie în Europa,
trimis de ziarul El Espectador din
Bogota (65.000 de exemplare în 1955),
şi de ce statutul lui de corespondent
special (pentru câteva săptămâni) la
un eveniment politic care se desfăşura
la Geneva s-a transformat într-o
şedere de câţiva ani la Paris, într-o
sărăcie lucie, doar cu gândul de a
deveni scriitor, mai mult tolerat decât
chiriaş cu plata la zi, la Hôtel de
Flandre din Rue Cujas, peste drum
de Sorbona. (Azi, hotelul se numeşte
Hôtel de 3 collèges şi este inclus în
ruta turistică Gabriel García Márquez
la Paris, pe clădire aflându-se o placă
memorială cu portretul scriitorului
şi cu consemnarea faptului că laureatul
Premiului Nobel a scris acolo romanul
Colonelului nu are cine să-i scrie.)
Desigur, există în cartea García
Márquez: Călătoria spre obârşie
povestea iubirii pentru Mercedes
Barcha, cea care îi va deveni soţie
după treisprezece ani de aşteptare
şi după ce Gabriel renunţă la iubirea
lui pariziană pentru Tachia Quintana.
Mercedes Barcha va fi cea care
va veghea şi scrierea romanului O
sută de ani de singurătate1, (descrisă
în ultimul capitol al cărţii), fără ca
scriitorul să se întrebe din ce trăiau
în Mexic, unde îşi stabiliseră definitiv
reşedinţa (după peregrinări prin
Venezuela, Cuba, Statele Unite).
Aş vrea să menţionez şi prefaţa
lui William Ospina, care reuşeşte
să sintetizeze în mai puţin de cinci
pagini valoarea cărţii pe care o avem
acum şi în limba română. E şi ca
un fel de revenire în Romania a lui
William Ospina, poet şi prozator dintre
cei mai bine cotaţi în lumea hispanoamericană,
pe care l-am cunoscut cu
mulţi ani în urmă, la Suceava, invitat
la festivalul Ars Amandi, organizat
în acele timpuri de Fundaţia Culturală
Română, şi pe care l-am regăsit în
Columbia, unde am putut afla cât de
măgulitor – pentru noi – a scris în
presa columbiană despre ţinuturile
Bucovinei.
De altfel, cea mai recentă ediţie
a cărţii lui Dasso Saldívar, apărută
la Editura Planeta din Barcelona, a
fost lansată la Bogota în august 2014,
cu un dialog între William Ospina
şi Dasso Saldívar.
Interesul pentru această biografie
rămâne intact, în ciuda apariţiei, în
2008, a masivei biografii a englezului
Gerald Martin, Gabriel García Márquez:
o viaţă.
De altfel, sunt convinsă că pentru
primii 40 de ani din viaţa lui Márquez,
Gerald Martin a avut la dispoziţie toată
documentarea necesară în cartea lui
Saldívar de care a profitat din plin,
neuitând să-l citeze de fiecare dată.
De altfel, după ce a citit cartea
despre el, Gabriel García Márquez
i-a telefonat lui Dasso Saldívar şi l-a felicitat spunându-i: „Tu ştii că eu
citesc întotdeauna cu un creion roşu
în mână pentru a corecta greşelile.
În cazul tău, nu am avut de ce să-l
folosesc.” Iar Plinio Apuleyo Mendoza
avea s-i mărturisească autorului
că, după lectură, Márquez i-ar fi spus
că dacă ar fi citit cartea mai înainte,
el nu şi-ar mai fi scris volumul de
memorii.
Plinio Apuleyo Mendoza, scriitor,
ambasador, jurnalist, este cel mai
bun prieten al lui Márquez şi nu avea
de ce să inventeze această afirmaţie
care sună ca un titlu de glorie şi
rămâne cartea de vizită cu care Dasso
Saldívar se poate prezenta oriunde
în lume.
De altfel cartea de memorii a lui
Márquez se opreşte la plecarea lui în
Europa, în 1955. A lui Saldívar se
încheie o dată cu publicarea romanului
O sută de ani de singurătate în 1967.
A lui Gerald Martin – cu fastuoasa
sărbătorire a lui Márquez la 80 de
ani în cadrul Congresului Internaţional
al Limbii Spaniole de la Cartagena
de Indias (martie 2007). Şi cu toate
acestea, mai sînt încă multe lucruri
de spus despre viaţa lui Márquez –
şi mai ales de explicat (cum ar fi,
de exemplu, prietenia lui de nezdruncinat
cu Fidel Castro).
Se pare că mai există manuscrise
nepublicate. Unele chiar despre Cuba,
după cum afirma chiar Dasso Saldívar
într-un interviu din 2014. Iar la
Congresul amintit, la care am avut
privilegiul de a participa, chiar Gabriel
Márquez a anunţat în faţa unui public
entuziasmat, că va scrie totuşi volumul
al doilea al memoriilor sale.
La urma urmei, biografia – aşa
cum afirma chiar Saldívar – este un
gen literar interminabil. Ca o coloană
fără sfârşit!
Mariana Sipoş
Notă:
1 Romanul a apărut în româneşte în 1971,
în traducerea lui Mihnea Gheorghiu,
cu titlul Un veac de singurătate. În 2007,
cu prilejul manifestărilor organizate
pentru sărbătorirea lui Gabriel García
Márquez la împlinirea vârstei de 80 de
ani, a fost organizată în cadrul Târgului
de Carte de la Bogota expoziţia Gabo
en el alma, pe care am reuşit să o aduc
şi la Bucureşti la Tirgul de Carte Gaudeamus
din toamna aceluiaşi an. Pe lângă sutele
de fotografii şi filmele documentare care
se derulau continuu la Bogota, expoziţia
includea şi o impresionantă colecţie a
cărţilor lui în spaniolă în diverse ediţii,
precum şi exemplare în zecile şi zecile
de limbi în care scriitorul a fost tradus
(printre ele, şi câteva în limba română).
În nici o altă limbă nu am văzut în titlu
un secol (un veac) în loc de o sută, aşa
cum a dorit Marquez, deşi şi el ar fi putut
scrie Un siglo de soledad.
