Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critici invitaţi:
Biografia ideii de singurătate de Ion Pop


Presa noastră, amatoare în ultimii ani mai degrabă de scandaluri si şocuri în stare să-i sporească audienţa, a avut grijă să pregătească o intrare în scenă zgomotoasă a memoriilor lui Adrian Marino, publicate la Editura Polirom sub titlul Viaţa unui om singur.

A fost o lovitură mediatică într-adevăr de efect într-o lume ca a noastră, profund alterată etic, în care şi sub regim comunist chiar infamiile dintr-o publicaţie securistă precum Săptămâna lui E. Barbu şi Vadim Tudor se citeau de prea mulţi cu delicii, cu o satisfacţie a maculării şi compromiterii celuilalt, care are la noi o tristă tradiţie. S-au selectat, ca atare, în presă, mai ales acele pasaje excesive în necruţarea lor faţă de persoane şi nu de idei, în care cunoscutul critic şi teoretician literar, omul cu angajări politice dificile, izolat şi cultivându-şi mizantropic izolarea, ţintea în toate direcţiile, cu destulă cruzime şi lipsă de nuanţe. Iar reacţiile scontate au fost, cu puţine excepţii, de o violenţă şi, uneori, trivialitate ce va fi fost gustată de amatorii de pitoresc insalubru gata oricând să jubileze în faţa scenelor de bâlci şi comedie de mahala naţională.

Autorul acestei Vieţinu face economie, nu-i vorbă, de invective, mai ales la adresa „junglei" care i se pare a fi viaţa literară românească (dar şi cea politică), rosteşte sentinţe grele despre mulţi oameni pe care o privire mai calmă i-ar aşeza, firesc, pe o cu totul altă altă scară de valori, comite multe nedreptăţi flagrante în graba etichetării, sub impulsuri adesea conjuncturale, strict personale, colorate de umori negre distribuite capilar în mai toată cartea.

Viaţa unui om singur este, fără îndoială, opera unui mizantrop. Un psihanalist ar putea căuta în ea motivaţii devenite aproape transparente în înseşi confesiunile sale, atunci când evocă, nu fără să şocheze, frustrarea originară de iubirea maternă, stigmat de neşters în mai tot ce i se întâmplă mai apoi, excluderea, practic, din mediul familial prin transferul ca elev în alte locuri decât Iaşii de baştină, sentimentul marginalizării de către dascăli estimaţi ca mediocri, etapa, resimţită ca o teribilă recluziune a liceului militar, - în genere o dureroasă lipsă a protecţiei, o absenţă a mijloacelor de apărare aşteptate din partea celorlalţi. Imaginea copilului neiubit de nimeni oferă tiparul prim şi decisiv al personalităţii viitoare a criticului, în chimia căreia şi ceva din schema oedipiană s-ar putea regăsi, de pildă, în vehemenţa cu care tânărul Marino, efemer asistent al lui G. Călinescu, îşi neagă patronul spiritual, în fraze şi pagini de o încrâncenare ieşită din comun. La perpetuarea acestei ecuaţii existenţiale nefaste a contribuit apoi, cu asupra de măsură, detenţia prelungită, întemniţarea propriu-zisă şi anii de domiciliu forţat din Bărăgan, îndeajuns de mutilanţi, pe fondul rănilor originare, pentru a nu mai putea schimba mai nimic din tiparul imprimat dureros în carne şi în spirit. Revenind pe scena vieţii intelectuale româneşti, după aproape două decenii de silnică absenţă, decis să recupereze enormul timp pierdut, cu o investiţie de energie şi ea neobişnuită, dublată de înzestrări intelectuale impunătoare, îşi va construi, în consecinţă, opera monumentală în acelaşi regim de frustrări şi resentimente. Orgolios de propria independenţă, liber profesionist, nesubordonat niciunei instanţe instituţionalizate, va trudi ani întregi la lucrările de sinteză critică şi de teorie literară de mare format pe care i le cunoaştem, cu o tenacitate extraordinară, cu o disciplină austeră cu puţini termeni de comparaţie în contextul de subordonări şi constrângeri ale regimului comunist.

Temperamentul dificil, spiritul radical mizantropic, incapacitatea recunoscută în mai multe rânduri în carte, de a comunica armonios cu lumea din jur i-au făcut, evident, mari deservicii, de imagine şi de receptare. Din toate notele sale, observaţii şi reflecţii asupra mediului socio-cultural în care trăieşte, reiese aceeaşi stare de incofort, de radicală incomoditate de a fi, explicabilă, desigur, contextual, dar şi ciudat şi permanent întreţinută de firea „sucită", chinuită, de nimeni şi de nimic satisfăcută, până la a sugera o sicitate afectivă, în fond dramatică. Relaţiile cât de cât destinse, ca să nu vorbim de prietenie, iubire, armonie cu semenii sunt rarisime, dimensiunea simplu-omenească a legăturilor cu lumea din jur apare viciată încă din punctele de plecare şi va rămâne grav alterată până la sfârşit. Până şi numele soţiei, care i-a fost alături în cele mai dificile circumstanţe, e trecut cumva în paranteze şi într-un fel de subsol.

Ce-i drept, nici această lume din jur nu l-a cruţat. Ambianţa universitară clujeană i-a fost în genere ostilă, traducând o incompatibilitate deopotrivă umană şi de formulă creatoare. I s-a răspuns, simetric, cu sarcasme şi zăngănit de arme verbale. Orgolii, aşadar, personale, de ambele părţi, dar şi contraste de angajare în raporturile cu fenomenul literar în curs. Foarte activ în anii '60, mai ales în tabăra „călinescienilor", în sensul bătăliei pentru reabilitarea esteticului contra „realismului socialist", Adrian Marino n-a putut accepta, totuşi, cvasisupremaţia formulei foiletonistice, de cronică literară, a criticii româneşti, explicabilă, totuşi, tocmai din raţiuni de afirmare a creativităţii individuale în opoziţie cu alinierile ideologice. Or, cum s-a observat, această luptă pentru estetic s-a dus cu precădere de către „cronicari" şi mai ales în formula propusă de ei, marile sinteze critico-teoretice fiind suspectate tocmai în măsura în care ar fi cerut apelul la tipare doctrinare, reduse atunci la unul singur, cel marxist. Pe de altă parte, e drept că şi tradiţia locală era mai curând întemeiată pe o astfel de critică de întâmpinare ori de factură eseistică, în timp ce tentativele de sinteză estetică şi de teorie literară au fost mereu întâmpinate la noi cu neîncredere şi adesea respinse şi ridiculizate. Cazul unui Mihail Dragomirescu e edificator în acest sens. Adrian Marino era o excepţie şi se înscria tot mai decis pe o linie contrară: avea ambiţia tocmai a marilor întreprinderi enciclopedice, a cuprinderii ample sub unghi teoretic a fenomeului literar, iar scrierile sale sunt, mai toate, situate pe acest drum. De aici, conflictul mărturisit cu restul lumii critice, polemicile, marginalizarea, minimalizarea atât de dureroasă pentru un spirit altfel orientat, precum cel ilustrat de Dicţionarul de idei literare ori de Biografia ideii de literatură.

Peripeţiile acestei dificile relaţii sunt, de aceea, foarte prezente şi des evocate, cu multe reveniri, în carte. Reies din autoanaliza la care se supune, profilul unui intelectual de mare format devenit şi el „biet om sub vremuri", cu compromisuri necesare unei supravaieţuiri cât de cât decente, nu o dată recunoscute şi regretate, deşi un anume punct pe i lipseşte, cu cedări ce nu par totuşi foarte grave, însă în jurul cărora s-au ţesut, după Decembrie 1989, destule reţele de suspiciuni grăbite, care au contribuit încă o dată la acel soi de marginalizare şi excludere constatabil pe mai întreg parcursul vieţii criticului. Afirmarea cumva de unul singur, prin truda îndârjită şi forţarea unor ieşiri spre exteriorul lumii, lasă urme rănite în numeroase pagini, cu un orgoliu justificat, însă şi cu o cotă de insatisfacţie ce face, orgolios, diferenţa dintre aşteptările mari, justificate în fond, ale celui ce caută ecoul muncii sale, şi receptarea reală, de sub nivelul lor. Dacă adăugăm procentul de mizantropie „genetică", înţelegem de ce nici relativele succese, în străinătate, de pildă, nu-l satisfac mai niciodată pe autorul publicat, totuşi, la Paris, în Italia, Statele Unite ori Japonia. Adrian Marino are dreptate - o ştiu din proprie experienţă - să-şi exprime nemulţumirea faţă de aroganţa ori suficienţa unor confraţi străini cu multe trepte mai jos decât sine, însă mărturiseşte uneori că nici el nu s-a arătat cooperant şi înţelegător faţă de confraţi. Că un Roland Barthes i se pare alexandrin şi oarecum steril în teatralitatea scrisului şi gesticulaţiei sale academice se poate pricepe mai uşor, dar neaşteptat de rău tratat este şi un Jean Starobinski sau un George Steiner; relaţia cu Mircea Eliade e şi ea negativ schematizată, pe ideea exclusivei dorinţe a marelui român de la Chicago de a-şi face publicitate şi a se vedea tipărit în ţară; şi exemplele nu se opresc aici. Starea de frustrare originară, ca să zic aşa, îşi pune amprenta, din păcate, pe foarte multe evocări şi comentarii, fiind abia echilibrată de imaginea foarte realist şi autentic conturată a contextului socio-cultural în care eforturile sale de creaţie au trebuit să se înscrie.

Dacă e să mai rămân un moment la asemenea relaţii dificile cu lumea din jur, aş mai reţine un singur aspect:. Unul, poate nu tocmai neglijabil: într-o lume atât de „literară" chiar pe parcela ei „critică", Adrian Marino îşi mărturiseşte, cu un soi de francheţe paradoxal stângace şi, în orice caz, nediplomatică, absenţa, în fond, a interesului faţă de literatura ca fenomen şi realitate concretă şi vie. Criticul care a dat, totuşi, cele două lucrări fundamentale despre Macedonski, ajunge să-şi recunoască tot mai limpede lipsa de aderenţă faţă de proză şi de poezie, respingerea teatrului ca artă „neautentică" şi „convenţională", încât te poţi întreba, pe drept cuvânt, cum se poate face, totuşi, teoria literaturii, de pe poziţiile unei asemenea austerităţi sau chiar lipse de vibraţie faţă de ceea ce este cu adevărat viu sub carcasa ori în rama abstractă a „ideilor literare": „Esenţial era cu totul alt fapt: dezinteresul fundamental, organic, definitiv, pentru orice fel de literatură beletristică, de ficţiune, pentru poezie şi orice stil lirico-imagistic." Or, „dezinteresul" faţă de literatură nu poate fi justificat doar prin refuzul literaturizării discursului despre sine şi lume.... Acel soi de stigmat

originar apasă mereu asupra scrisului său, afectându-i dimensiunea fie şi relativ „umanizată". Şi determinându-i, de fapt, evoluţia, căci vom găsi, cu destulă surprindere în masivul tom autobiografic, mărturisirea chiar a desprinderii de statutul de teoretician literar şi a îmbrăţişării cvasiexclusive a reflecţiei mai larg ideologice. Se poate explica astfel, dacă nu şi scuza, reticenţa multor confraţi şi comentatori faţă de scrisul său, tocmai din cauza acestei aridităţi. Un fel de simetrie cu C. Noica s-ar putea vedea aici Adrian Marino s-a definit şi realizat într-adevăr ca autor enciclopedic, cu vocaţie impunătoare de analiză şi sinteză a conceptelor literare. Niciun român n-a dat, în a doua jumătate a secolului XX, lucrări de amploarea teoretică a celor realizate de criticul „exilat" la Cluj, niciunul n-a analizat mai atent şi n-a sistematizat mai coerent „conceptele criticii" -ca să preluăm titlul cărţii lui René Wellek - şi noţiunile fundamentale ale teoriei literaturii. De la Introducerea în critica literară, din 1968, Dicţionarul de idei literare, din 1973, Critica ideilor literare (1974), la ampla reflecţie asupra avangardei literare publicată în sinteza europeană din 1984, pentru a încheia cu monumentala Biografie a ideii de literatură, cu cele şase volume ale ei, care e un unicat - trebuie recunoscut - pe plan mondial, opera sa acoperă multe spaţii albe ale cercetării. Autorul lor a contrazis astfel lipsa de apetenţă teoretică a românilor, dar s-a opus, mai ales, şi în chip programatic, tradiţiei „foiletonistice" a criticii româneşti (deşi a practicat chiar el - aş zice, inevitabil - o „cronică a ideilor literare", susţinută o vreme cu o anumită consecvenţă). Apelul său, nu o dată patetic, la realizarea unor lucrări de sinteză rămâne exemplar şi e valabil şi astăzi, când mai rămân atâtea de făcut pe acest teren. Aşadar, dificila receptare şi acceptare a operei lui Adrian Marino, de critic al ideilor literare, are deopotrivă motivaţii contextuale, conjuncturale, personale adesea, dar şi legate de un mod de comenta literatura din această perspectivă foarte de sus, de cartograf geometru, sau, invers, de colecţionar cu atenţie de entomolog cu acele bine înfipte în mostrele de insecte, şi de botanist studiind mai mult ierbare decât pajişti verzi şi înflorite. Oricine va avea nevoie de panorame conceptuale, dar şi de fişe analitice de mare pătrundere a mecanismelor ce pun în mişcare literatura, va găsi în cercetările sale, ca şi exhaustive bibliografic, ghiduri dintre cele mai sigure.

Ar fi o mare eroare, pe de altă parte, dacă cititorii Vieţii unui om singur s-ar lăsa atraşi şi ar cădea în capcanele numeroase pe care le întinde expresia umorală a multora dintre atitudinile autorului ei. Căci, dincolo de excesele deja amintite ale omului frustrat, nesociabil, mizantrop, sunt de descoperit, pentru a reflecta asupra lor, extrem de percutantele analize şi reflecţii asupra „psihologiei poporului român" - ca altădată D. Drăghicescu. La aproape un secol după apariţia acelei analize deloc flatante a modurilor noastre de a fi ca naţie, ideologul de la Cluj repune în chestiune câteva probleme legate de „specificul" românesc, cu precădere în aspectele negative sau considerate ca atare ale acestui comportament, individual sau social. Deloc „tradiţionalist", Adrian Marino vituperează contra „păşunismului", blamează tradiţia rurală, ţărănească, a societăţii, culturii şi literaturii române, pe seama căreia pune o mare parte dintre păcatele naţionale grave - individualismul, lipsa de solidaritate, tranzacţionismul, conservatorismul retrograd - în parte cu dreptate, altădată exagerând şi fiind profund nedrept faţă de valorile acestei tradiţii; priveşte chiar de foarte sus pe intelectualii de primă generaţie cei veniţi „de la coada vacii", consideraţi a fi prizonierii unor tipare anacronice. Miza sa merge spre modernitatea burgheză, liberală în esenţă, chiar dacă ideologic s-a simţit ataşat, din respect pentru personalitatea unui Iuliu Maniu, pentru naţional-ţărănişti. Este ca atare, de partea celor ce apără proprietatea, libera iniţiativă, democraţia în sens autentic, deschiderea României către Europa şi lumea mare, spre Occidentul de unde ne-au venit întotdeauna marile exemple civilizatoare, şi nu spre o Rusie mereu ostilă şi predispusă la regimuri dictatoriale. A aduce Europa acasă, dar şi a propune lumii valori româneşti credibile, demn afirmate, e idealul său, ilustrat în cărţile importante de reflecţie ideologică, publicate în ultimii ani ai vieţii. Îi repugnă etnicismul militant, extremist, şovin, mistic şi esenţialist, ca şi reversul său autodenigrator, minimalizator de valori locale, detestă antisemitismul şi misticismul ortodoxist cu impulsuri fundamentaliste, se defineşte în esenţă ca spirit laic, preferă ipostaza de cetăţean oricărei etichete etnice. Îl revoltă, de aceea, precaritatea sau chiar absenţa spiritului civic în România („Societatea civilă rămîne o iluzie în România"), lipsa solidarităţii, incapacitatea de organizare şi de susţinere a unor proiecte pe termen lung, în genere slaba aplecare către spiritul constructiv, complacerea în provizorat. Deziluziile în toate aceste privinţe sunt exprimate cu o francheţe tăioasă, în termeni extremi, care conduc spre „o singurătate intelectuală şi morală profundă, uneori dureroasă", spre afirmarea unei izolări definitive de restul lumii, dictată şi de nevoie de independenţă, mereu subliniată.

Excelentă şi nu mai puţin exigentă şi amară ca tonalitate este analiza situaţiei politice, sociale, culturale, de după decembrie 1989, pusă pe drept cuvânt sub etichetă neocomunistă ca regim politic, în care vechea „nomenclatură" supravieţuieşte direct sau prin urmaşi, lipsind o autentică voinţă de schimbare, de purificare, de sinceră adeziune la idealurile Europei mari. Nu o dată, Adrian Marino se defineşte ca „neopaşoptist", visând la o Românie renăscută, cu adevărat democratică, întemeiată pe o solidă „clasă de mijloc", în stare să producă şi să afirme valori validabile pe plan universal. Sunt rânduri în care spiritul său auster aproape că se inflamează. Orice cititor de bună credinţă şi capabil să treacă peste multele exagerări şi judecăţi nedrepte de la alte nivele ale reflecţiei îi va da dreptate autorului. Paginile de analiză exactă şi deplin creditabilă a societăţii noastre de azi sunt numeroase şi nu se poate trece peste adevărurile lor. Dincolo de ele se ghiceşte un patos supravegheat al construcţiei, o sensibilitate reanimată în contextul promisiunilor post-decembriste, cu angajamente, atunci, de spirit tânăr, însă contrazise, ce-i drept, de evoluţiile de mai târziu.

Aş spune, aşadar, că Viaţa unui om singure de citit cu o atenţie nuanţat-distributivă, în stare să cuprindă perspectiva multiplu etajată, cu tot atâtea subsoluri întunecate, reflecţia acidă, crescând din drojdii amare, depuse într-o biografie frământată, plină de frustrări şi de accidente istorice cu efect estropiant. Este o carte ce ilustrează deopotrivă excelenţa unor reflecţii exigente asupra multor chestiuni de mare actualitate pentru spaţiul nostru intelectual pus în ecuaţii adesea concludente cu lumea din afară şi nu puţine judecăţi alterate de „bila neagră" de care suferă subiectul Adrian Marino, apărută de la origini în corpul său intelectual şi sufletesc şi sporită, cum am spus, de confruntarea cu dramele generate de dictatura comunistă.

Avem de-a face, în fond, cu o carte de două ori tristă: întâi, fiindcă vorbeşte, cu amărăciune şi dezabuzare despre o istorie ea însăşi tristă, dramatică şi mereu potrivnică bunei aşezări a lucrurilor; apoi, deoarece trădează o subiectivitate profund frustrată, ulcerată, condamnată parcă pe veci la izolare şi singurătate, incapabilă, în fond, sau doar rareori în stare să iasă din celula de însingurat prin destin. Adrian Marino numeşte stoicism această atitudine moral-filosofică pe care şi-o însuşeşte şi revendică, dar are şi tăria să recunoască, din loc în loc, un fel de tară şi de stigmat care-i limitează posibilităţile de contemplare detaşată, de evadare din tiparul acestei cvasidamnări. Viaţa unui om singurar fi putut să fie intitulată, de aceea - cu schimbarea doar a unui termen din titlul cărţii sale celei mai importante, - Biografia ideii de singurătate, într-atât memoriile sau autobiografia sa ne apar descărnate, aproape reduse la concept, ca şi cum tot ce ar fi ţinut de viaţă ar fi intrat fără rest sub blamul „stilului lirico-imagistic".

Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Iaşi, Editura Polirom, 2010