Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Big is not beautiful de Cosmin Ciotloş

Despre prima ediţie a Postmodernismului românesc s-a scris cu înverşunare. Poate şi fiindcă, omeneşte, pe cei mai mulţi dintre comentatori i-a speriat amploarea radicală a conceptului. (Nu cred, pur şi simplu, că putem vorbi, la aceştia, despre o inaderenţă de fond, atâta vreme cât ea s-a manifestat oarecum pe genunchi, în paginile revistelor culturale.)

Dar şi pentru că Mircea Cărtărescu practica acolo un gen de critică literară absolut diferită de cea în spiritul căreia se formaseră ei: serioasă, însă fără comode pretenţii de obiectivitate, bine orientată valoric, însă fără a face caz de criteriul estetic, generoasă, însă neîngăduindu- şi familiarităţi exagerate. De altfel, nici cu articolele teoretice ale lui Mircea Cărtărescu însuşi Postmodernismul românesc nu are prea multe în comun. Distanţa de la manifestele generaţioniste din anii optzeci la cartea de peste un deceniu şi ceva e enormă.

Cărtărescu nu se anticipează decât în mică măsură, în sensul că rămâne consecvent opţiunilor iniţiale, şi nu se reciclează chiar niciodată. Din punctul acesta de vedere, Postmodernismul românesc e aproape un obiect analitic neidentificat. Ceea ce, deja, constituie o probă a calităţii. Cu atât mai mult cu cât alte încercări similare (semnate de Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Carmen Muşat, Andrei Bodiu sau Radu Andriescu) păstrează, toate, dincolo de numeroasele observaţii inteligente, un aer ready made. Or, tocmai de aşa ceva are a se feri orice carte de critică literară care intenţionează să fie mai mult decât o simplă dare de seamă filologică.

E prea puţin important dacă Postmodernismul românesc e inatacabil la nivel de amănunt sau dacă autorul său mai e, astăzi, la fel de convins ca acum un deceniu de capacitatea de diseminare a conceptului în sine. Ce contează e ca ficţiunea teoretică, aşa cum corect o numeşte Paul Cornea pe ultima copertă a acestei a doua ediţii, să reziste. Ca şi profesorul Cornea, înclin către un răspuns afirmativ: „Prin strălucita sa lucrare, îndelung şi atent elaborată, scrisă cu rară pregnanţă şi forţă expresivă, care se citeşte cu încântare şi curiozitate, ca un bun roman, Mircea Cărtărescu mută pe o treaptă superioară dezbaterea în jurul postmodernismului […] Nu încape îndoială că monografia lui Cărtărescu va rămâne de-aci înainte o referinţă obligatorie, cu o mare putere de iradiere.”

Mă feresc, totuşi, în cazul acestei cărţi, de cuvinte ca monografie sau sinteză, deşi e clar că anvergura ei justifică o asemenea încadrare de gen. Şi mă feresc nu numai pentru că, în sine, demersul lui Mircea Cărtărescu păstrează o amprentă personală care-l face neînseriabil, ci şi pentru că, în ciuda dimensiunilor (506 pagini), Postmodernismul românesc pare să aibă oroare de proiectele (fie ele şi strict exegetice) cu o oricât de vagă tentă autoritară:

„Această grandomanie iraţională, dublată de nerenunţarea la sistemul birocraţiei de partid, la economia centralizată şi la controlul poliţienesc al populaţiei, a creat de fapt numai o falsă modernizare, de faţadă, cu consecinţe care s-au văzut în deceniile următoare. Într-adevăr, imensele combinate chimice şi metalurgice erau contemporane cu microchipurile din Silicon Valley şi cu o tendinţă de miniaturizare şi raţionalizare a producţiei fără precedent în lumea occidentală. Statele cu adevărat moderne renunţau la industria grea, devastatoare pentru mediu, şi se orientau către tehnologiile de vârf ale electronicii, industriei uşoare, telecomunicaţiilor. Guvernanţii români ai anilor ’60 şi ’70, legaţi la ochi cu ochelarii de cal ai ideologiei comuniste, ea însăşi anacronică, nu au putut înţelege enormele transformări ale lumii în acea perioadă, când adevărata modernitate devenise deja postmodernitatea. De la Combinatul de la Galaţi la Casa Poporului şi de la cultul personalităţii lui Ceauş escu la titlurile academice ale so- ţiei sale, sloganul Big is beautiful, cu corolarul său de ierarhii piramidale, s-a dovedit nu numai vetust, ilar şi perdant, dar el a constituit capcana falsei modernităţi din care nu am reuşit să evadăm nici până astăzi.” (p. 130)

Extrapolând puţin, avem formulată în rândurile acestea nu numai o idiosincrasie, dar şi o opţiune cât se poate de onestă pentru normalitatea estetică. Multe din aparenteleconcetti critice care au stârnit suspiciunea recenzenţilor se justifică fără rest prin prisma acestei declaraţii de imparţialitate. În primul rând, delimitarea lui Mircea Cărtărescu de modernism nu are nimic belicos. (Şi dovezi există suficiente în carte.) Rezervele sunt faţă de câteva dintre valorile standard, de altfel foarte uşor de falsificat, pe care modernismul le-a cauţionat. Una dintre ele este „angajamentul existenţial”, absent, spun contestatarii, din poezia „manieristă” a membrilor Cenaclului de luni. (Pe celelalte nu le mai enumăr, de obicei ele constituie materia primă a laudelor în orice comentariu literar mediocru.)

E interesant, în acest sens, cum, în capitolul dedicat poeziei generaţiei optzeci, Mircea Cărtărescu refuză din nou orice tip de raţionament emfatic. Departe de a face loc partipris- urilor şi de a se prevala de argumentul duratelor lungi, Cărtărescu judecă lucrurile cu severitate sporită. Practic, intervalul de indulgenţă e infim. Nicăieri în Postmodernismul românesc nu vom mai întâlni afirmaţii atât de tranşante: „În câţiva ani, zeci de poeţi au uzat şi au abuzat de formula optzecistă, iar consecinţa a fost istoricizarea ei rapidă. Cam prin 1985, simultan cu apariţia semnificativă a problemei postmodernismului în literatura română, optzecismul era deja epuizat ca formulă poetică.” (p. 386)

Cu timpul, Traian T. Coşovei „pierde în noutate şi interes teoretic” (p. 376), pe măsură ce câştigă în „maturitate” (altă valoare standard de mare succes publicistic ); asta în vreme ce Florin Iaru joacă totul pe cartea unei „dereglări isteroide a funcţiilor limbajului” (p. 378); apoi „tot ce-a dat mai bun Ion Stratan în poezie este contribuţia sa la volumul colectiv Aer cu diamante” (p. 382); mai jos „Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter sau Petru Romoşan (un discipol, via Mazilescu, al lui Kavafis) scriu poeme scurte, concentrate, autoreferenţiale, asemenea unor hieroglife indescifrabile” (p. 387); pe alt palier, Liviu Ioan Stoiciu, e purtătorul unui foarte original „discurs epileptoid” (p. 390); în sfârşit, Ion Mureşan „a împrumutat de la poetica optzecistă forma amplă a poemului, suficient de largă şi de retorică pentru a putea adăposti un suflu profetic” (p. 391).

Sigur că, scoase din context, aceste caracterizări pot părea mai aspre decât sunt în realitate. Leam evidenţiat pentru că toate denotă un fair play estetic şi mai ales stilistic, pentru care, în general, criticii literari de meserie sunt foarte rar înzestraţi. Mircea Cărtărescu ştie să admire, dar nu vrea s-o afirme convenţional. Frazele lui nu ocupă în pagină mai mult spaţiu decât e necesar să ocupe şi nu spun altceva decât au de gând, de la bun început, să spună. Despre câţiva dintre cei invocaţi mai sus (de exemplu despre Florin Iaru), s-a întâmplat ca autorul Postmodernismului românesc să mai scrie, la cald, cronici sporadice. Dar de preluat, contrar ciudatelor uzanţe în vogă astăzi, n-a preluat, spre cinstea lui, nimic din ele.

Am citit destule cărţi de critică literară şi am de gând să mai citesc încă destule. Puţine sunt cele care, cum se spune în limbaj neacademic despre unele romane, sunt lipsite de burţi. Ei bine, la unsprezece ani de când a fost publicată şi la nici o lună de la reeditare, Postmodernismul românesc dovedeşte o supleţe incredibilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara