Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Bietul Dracula de Daniel Cristea-Enache


Există în structura creativă şi comportamentală a lui Marin Mincu (poet, prozator, eseist, traducător, critic literar, publicist şi semiotician, director de editură şi de revistă culturală, conducător de cenaclu) ceva excesiv, o consistentă vanitate care merge, până la un punct, alături de orgoliul scriitoricesc, pentru a-l substitui apoi şi a se prezenta ca o caricatură a lui. Foarte atent la receptarea operei sale, pe toate laturile acesteia, autorul forţează regulile jocului literar şi ale bunei cuviinţe sociale, efectuând asupra potenţialilor comentatori o presiune constantă, ba chiar alergând să-i placheze, ca la rugby, pe cei ce au trecut indiferenţi pe lângă volumele lui. Fireşte că această ,strategie", atât de tristă pe vectorul ei ofensiv, se întoarce împotriva sa, făcându-i pe critici şi pe cititori să ocolească - dar de la o şi mai mare distanţă - perimetrul scriptural al lui Marin Mincu. Şi e realmente păcat că s-a ajuns la această situaţie, fiindcă autorul cu pricina, în pofida unor defecte uşor de sesizat şi penalizat, are merite reale în spaţiul nostru cultural. E bine aşadar să-i curăţăm cărţile de răşina secretată, pe cât de neplăcută la atingere, pe atât de inflamabilă; şi să le analizăm, aşa zicând, în vid, făcând abstracţie de omul imposibil care le-a produs.

Problema este că vanităţile lui încorsetează opera (meta)literară, o strâng şi îi intră în carne, venind primele sub privirea cititorului. Romanul Jurnalul lui Dracula demarează cu mare greutate, explicat fiind mai întâi de către autorul care ţine să ne spună o întreagă poveste: Cum am devenit romancier italian. Sub acest titlu parşiv-descriptiv se adună, ca pilitura de fier în jurul magnetului, acele secvenţe bio-bibliografice la care Marin Mincu n-ar renunţa nici sub tortură. Le cunoaşteţi deja: parcursul său universitar din Italia, la cea mai înaltă cotă profesională, apariţiile editoriale de acolo, via emoţie stârnită publicului cititor de fiecare volum purtându-i semnătura, dialogurile cu ,prietenul Umberto" (Eco) şi toasturile de celebrare a personalităţii noastre: ,Marin, sei sulla cresta dell onda!"... E însă regretabil că, deprinzând la perfecţie italiana, cărturarul român pare a fi uitat gustul limbii materne, romanică şi ea. Aceste pagini, de o perfectă inutilitate, abundă în fraze împiedicate, deformând caraghios şi cele mai simple enunţuri. De la ,macerarea interioară" ce a ,determinat până la urmă motivarea viscerală a scrierii romanului", la ,îndoiala crâncenă în legătură cu formula narativă" a opului ,bazat pe materia draculescă", scrisul lui Marin Mincu ridică mai multe semne de întrebare. ,Nu-mi venea deloc nici o inspiraţie": impasul artistic e şi unul lingvistic. Comicăria continuă în paginile următoare, primele din romanul propriu-zis, în care autorul rulează, în maniera egocentrică specifică, vechea convenţie a manuscrisului găsit. Pentru scriitorii care au utilizat-o ea era de regulă un alibi narativ, o modalitate de a se debarasa formal de propria lume ficţională încă de la iniţierea ei. În schimb, pentru Marin Mincu e un bun prilej de a se evidenţia stilistic şi nu numai, ieşind în faţă cu tot dinadinsul. Extras din regula sa, din reţetarul general al romantismului, şi personalizat, artificiul respectiv îşi pierde funcţia şi semnificaţia, devenind un preludiu comic al unei cărţi încărcate de dramatism. E de tot hazul ca, în aşteptarea sângerosului Dracula, să-l vedem pe Marin Mincu căutat de ,o splendidă făptură cu ochi albaştri şi cu nişte plete blonde de vrăjitoare" ori căutând el, în castelul de la Visegrád, coridorul secret dinspre celula lui Vlad }epeş... Un prieten maghiar şi mai mulţi amici italieni îl conduc pe conaţionalul nostru până în proximitatea marii lui descoperiri, dispărând apoi oportun şi lăsându-l să găsească singur manuscrisul în limba valahă al Jurnalului ,draculesc". Bine ascuns într-o casetă de fier încastrată în zidul bibliotecii, manuscrisul e descoperit printr-o fericită conjuncţie a astrelor: ,De n-ar fi fost o lumină puternică ce cădea din tavan chiar în clipa aceea, nu mi-aş fi dat seama de nimic." (p. 21). Ca un făcut, lumina cade asupra lui Marin Mincu la toate nivelele scriiturii şi (auto)lecturii. Din fericire, mai e puţin şi începe jurnalul lui Dracula. Numai că, iată, a fost nevoie de peste cincisprezece pagini introductive (la care se vor adăuga aproape cincizeci de pagini, corp mărunt, de referinţe critice, în finalul volumului), pentru a ne elibera de prezenţa vampirizantă a autorului.

Jurnalul lui Dracula, el, acoperă intervalul 2 februarie 1463-28 august 1464 şi e îmbibat de date şi referinţe istorice, bine documentate, ce alcătuiesc un sumbru tablou de epocă. Conturul spaţial şi temporal e cu atât mai bine precizat, subliniat, întărit, cu cât autorul e decis să-şi smulgă protagonistul de sub faldurile şi vopselurile mitului: un mit ,contemporan", kitsch, precum cel rimelat de Dracula lui Bram Stoker. Sub naraţiunea confesivă, spartă în fragmente dar aspirând, în ritmul ei sincopat, la o viziune a întregului, ghicim prin urmare dubla intenţie a romancierului. El polemizează, pe de o parte, cu contrafacerile de aspect comercial ale figurii şi mitologiei lui Vlad }epeş, înscriindu-l pe domnitorul valah întemniţat de Matei Corvin în fila lui de istorie. Papa Pius al II-lea, cu ale sale Commentarii, crudul Mahomed al II-lea, de a cărui figură se leagă căderea Constantinopolelui şi alte cumplite clătinări ale Crucii, vărul Ştefan (cel Mare), apărând ca un grobian plin de succese, ori intrigantul Matei care, gelos pe victoriile lui Vlad, a manevrat astfel încât să-l facă prizonierul său: toate aceste personaje, rotite în jurul celui principal, au menirea de a fixa o pânză istorică tare. Nu altfel procedează Marin Sorescu în Răceala şi A treia ţeapă, piese în care, cu tot alegorismul lor, identificarea momentelor şi figurilor istorice se poate face fără dificultate. Câteva dintre cele mai bune scene ale romanului sunt acelea în care episoade din viaţa lui Vlad sunt parcurse prin rememorare. Amintirea nu topeşte şi nu îndulceşte grozăviile trăite, ci le proiectează ca atare, într-o lumină crudă, cu un maximalism şi un sadism al adevărului ce constituie formula lui }epeş. Amintirile din prima copilărie şi cele din adolescenţa petrecută în captivitate la Egrigöz au ,mirosul dulce şi fetid al ororii". Zoofilie şi scatologie, pulsiuni incestuoase (şi încă în două direcţii tabuizate: mamă, frate), supunerea la violuri, suferinţa dezvirginării şi plăcerea intensă a abstinenţei, corp la corpul ispitei: iată frânturi biografice explicând, întrucâtva, conformaţia moral-psihologică a unui voievod ce va rămâne în memoria colectivă ca un monument înalt, ascuţit de cruzime omenească. Legendara ţeapă (folosită cu succes şi de alţi domnitori buni gospodari ai moravurilor epocii) pare să fie, la eroul nostru, o echivalare şi generalizare, în spaţiul public, a unor vechi şi intime trăiri: ,Primul act sexual, pentru cei virgini (indiferent de sex), nu e decât o bestială tragere în ţeapă. Mai bine să capeţi conştientizarea violenţei actului şi să-l practici fără false pudori." (p. 177).



Orice s-ar putea spune despre Vlad }epeş, dar nu că ar fi omul falselor pudori... Confesiunea lui şi filozofia desprinsă din ea sunt încă mai îngrozitoare decât actele sale de cruzime. Autorul creează un personaj faustic, un om deopotrivă al intelectului şi al acţiunii căutând depăşirea limitei unanim acceptate şi siluirea cursului istoriei. Închis în celula învelită în pânza de apă a Dunării, el urcă noaptea în turn şi priveşte stelele îndepărtate, cu o foame de absolut la antipodul instinctelor lui Dracula. În locul unui biet vampir setos de sânge şi cam nătâng, avem deci un personaj complex, un spirit erudit pe măsura înţelepţilor timpului său şi un cerebral care trăieşte existenţa la rece, îngrozind prin detaşarea cu care omoară, mutilează, schingiuieşte. Aici văd a doua notă de originalitate a cărţii lui Marin Mincu. Odată fixat în solul epocii, în mediul său real, protagonistul e făcut să se re-creeze prin invenţie şi distorsiune ficţională, prin intermediul poveştilor şi legendelor pe care le răspândeşte, despre sine, în lumea largă. Deşi cruzimea e în aerul timpului, faptele lui }epeş şi versiunile îmbogăţite ce cresc pe trunchiul lor se impun ca un nec plus ultra în teritoriile vaste ale ferocităţii. Actele spăimoase ale autocratului par a fi fost făcute pentru ca acesta să-şi ,agonisească" o faimă de măcelar; şi, captiv în întunericul temniţei - în treacăt fie zis, unul destul de luminescent pentru ca prizonierul să-şi poată scrie jurnalul -, personajul acesta demonic influenţează lumea exterioară prin poveştile care circulă despre el.

Dacă fragmentele în diferite limbi acoperă palierul livresc al romanului, notele de subsol, aparţinând autorului însuşi, contribuie la autentismul scriiturii, marcând cu procedee specifice, intertextuale, legătura cu o operă ce pulsează şi se scrie sub ochii noştri. Există şi unele stridenţe în acest parcurs confesiv, care nu pot fi explicate prin ezitările personajului, dar prin inconsecvenţa autorului. Obsedat de laşitatea românească, de secolele de tăcută resemnare ale compatrioţilor săi, Vlad vrea să schimbe... imaginea Valahiei în lume, să facă să se vorbească şi să se tremure pe marginea acestui subiect. Dar tot el, schiţând filiaţia din bravii strămoşi daci, notează cu mândrie că, de la sinuciderea lui Decebal, valahii ,n-au mai acceptat niciodată (...) vreo supunere totală faţă de alte popoare". Şi atunci? Nici interpretările Mioriţei nu fac corp comun cu materia jurnalului, ele fiind agăţate, mai degrabă, de pana hermeneutică a lui Marin Mincu decât de marcajele obsesionale ale principelui Dracula. Dar acestea nu afectează realizarea artistică a romanului - un pariu dificil, în cele din urmă câştigat.



Marin Mincu, Jurnalul lui Dracula, roman (rescriere), prefaţă la ediţia în limba italiană de Cesare Segre, postfaţă de Piero Bigongiari, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 280 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara