Recenta ediţie pilot, a
unei bienale de
coregrafie şi de dans
contemporan din zona
centrală şi estică a
Europei este cât se
poate de binevenită
pentru noi.
A pornit la drum, printr-o ediţie
pilot, o bienală de coregrafie şi dans
contemporan din zona centrală şi
estică a Europei, iar între ediţii se
vor desfăşura colaborări şi se vor
ivi coproducţii. Iniţiatorul a fost Centrul
Naţional al Dansului Bucureşti, el
fiind singura instituţie publică de
rang naţional dedicată dansului
contemporan din întreaga Europă
Centrală şi de Est. Bienala este
Regională, pentru că dansul din această
zonă europeană simte că are nevoie
să-şi exploreze prezentul, dar şi
originile proprii, din deceniile comuniste
şi de mai înainte, dar şi limbajele
actuale. Pe scut, Bienala RE//DANCE
se doreşte ca o căutare de sine a
dansatorilor şi coregrafilor de dans
contemporan din Bulgaria, Cehia,
Croaţia, Polonia,România şi Ungaria.
Şi nu numai fiecare separat, ci mai
ales împreună, sau cum spune criticul
şi co-curatorul Iulia Popovici, avându-i
alături pe Marta Keil şi pe Goran Injac:
„Va fi o bienală în care să experimentăm
coregrafierea unui «împreună»”. Coorganizator
este asociaţia poloneză
EEPAP (East European Performing
Arts Platform), iar partener instituţional
Mladinsko Gledališèe Ljubliana,
din Slovenia.
Toamnă mai aglomerată cu
spectacole de dans, de toate genurile
şi stilurile, nu îmi amintesc să mai fi
parcurs vreodată, aşa că, fără a putea
urmări toate spectacolele şi dezbaterile
din cadrul Bienala RE//DANCE, le voi
consemna pe cele pe care le-am putut
vedea. Prima întâlnire a fost încântătoare,
atât ca muzică cât şi ca mişcare, sau
mai corect spus, în ordinea în care
au fost create, mai întâi mişcarea
dansatoarei şi coregrafei croate Roberta
Milevoj, din mişcările căreia s-a inspirit
compozitoriul Nenad Sinkauz, care
a însoţit-o cu muzica lui pe tot parcursul
evoluţiei ei în spaţiul scenic. Totul a
stat sub semnul firescului. Mişcări
simple, îngenunchieri, răsturnări,
alungiri pe podea, alteori mişcări mai
ample al căror elan cuprindea tot
corpul şi care se opreau tot atât de
firesc, ca nişte ramuri prin care
încetează să mai bată vântul. Mişcări
uneori lente ca cele desfăşurate în
apă, răsuciri de mâini sau doar de
palme. Calmul şi seninătate ce le
însoţeau se răspândeau, ca o boare,
şi peste spectatori. La început,
dansatoarea a lăsat mai întâi muzica
să cuprindă scena şi ea s-a ivit apoi
din intuneric, iar la sfârşi s-a topit
din nou în întuneric, mai lăsând în
urma ei doar muzica. Spectacolul
Roberta again, cu şi de Roberta Milevoj,
a fost un poem al unei arătări de vis.
În schimb, spectacolul dansatorilor
bulgari Leonid Yovchev şi Galya
Kostadinova ne-a readus la cruda
realitate, chiar la o realitate apocaliptică,
cum ei înşişi declarau. În Total Damage,
însoţiţi de muzica lui Konstantin
Markov, aceştia au lătrat, au mieunat,
s-au zvârcolit şi, în mai multe rânduri,
au mimat tremolurile care însoţesc
ivirea dorinţei în două corpuri, aducând
în spaţiul public scene intime, uneori
scabroase, întrucât ei sunt, cum
singuri declară, „troţkişti ai dorinţei”.
Cum nu iubesc troţkismul de nici un
fel, m-am scuturat bine de el la plecare.
În cu totul alt registru a fost spectacolul
Coregrafie de grup, conceput de
dansatoarea din România Mihaela
Dancs, împreună cu încă nouă persoane,
profesionişti sau iubitori de dans.
Dansatorii, cel mai adesea cuplaţi
câte doi, alteori în grupuri mari,
creionau mişcările pe loc, spontan,
unele fiind preluate şi de partener,
şi reluate alteori până la epuizare.
Tabloul de ansamblu oferit în spaţiul
scenic erau în continuă metamorfoză
şi ca linie şi ca intensitate, iar ochiului
i se ofereau când mişcări expresive,
când fade, după cum interpreţii aveau
darul natural al expresivităţii corporale,
sau nu au fost dăruiţi cu el.
Instalaţiile-performance ale artiştilor
din Cehia nu le-am putut urmări, dar
am însoţit discuţiile purtate de
organizatori, sub incitantul titlu Cum
să faci o Bienală Festival cu 100 de
euro şi cu 1.000.000 de euro – discuţii
concepute ca un joc de Ivana Vaseva
şi Biljana Tanurovska-Kjulavkovski,
pentru ediţia din Bucureşti comoderatori
fiind Dragana Alfirevi
şi Goran Injac, toţi sud-dunăreni, din
Macedonia şi din Slovenia, care au
luat însă în discuţie conturarea unui
cadru mai larg, est-european, care
să includă şi Polonia, România, Ungaria.
Cu spectacolele acestor trei ţări a
continuat şi s-a încheiat şi această
primă ediţie a Bienalei RE//DANCE.
Astfel, Mădălina Dan, artist asociat
al Centrului Naţional al Dansului
Bucureşti, în 2016, împreună cu
artista poloneză Agata Siniarska, au
prezentat performance-ul Mothers
of Steel, în care ele întruchipau fiinţe
virtuale, entităţi artificiale, mame
din oţel, cum s-au intitulat, care şi-au
plâns trecutul, prezentul şi viitorul
ţărilor lor, Polonia şi România. Ce-i
drept, motive de plâns aveau destule
şi le-au afişat pe benere, atârnate ca
rufele pe frânghie, şi le-au plâns
cu lacrimi amare şi ritmate, care le
cutremurau întregul trup. Componenta
istorică, socială, politică a dat greutate
performance-ului, dar şi modul ingenios
în care au fost prezentate motivele
jelaniei lor. Ultimul spectacol pe care
l-am putut urmări, şi totodată cel
mai valoros coregrafic, a fost cel al
dansatorilor din Ungaria, Anna Biczók,
Emese Cuhorka şi László Fülöp, acesta
din urmă fiind şi coregraful micuţei
formaţii care a evoluat pe muzica lui
Zoltán Mizsei la Bucureşti. Spectacolul
lor, intitulat There’s an elephant in
every room... a fost într-adevăr un
spectacol de dans contemporan, adică
unul în care coregraful şi fiecare
dansator în parte, cercetau, scormoneau,
investigau infinitele posibilităţi,
niciodată epuizate, ale mişcărilor
corpului. Totul pornea de la mişcări
simple, proprii personalităţii fiecărui
interpret, mişcări civile, obişnuite,
transpuse în spaţiul scenic şi căpătând
altă valoare. Fiecare interpret separat,
sau împreună, dar cu puncte de contact
felurite între corpuri, transpuneau
mişcarea civilă în dans scenic, ritmul
fiind adesea cel care le structura
diferit. Şi aceste ritmuri, dinamice
sau lente, au susţinut construcţiile
coregrafice îngenioase, inedite, ale
celor trei dansatori dăruiţi, maghiari.
Suntem cu ochii larg deschişi către
companiile clasice şi moderne ale
Parisului, Londrei, Berlinului, Vienei
şi nu ştim mai nimic despre ce se
petrece în preajma graniţelor ţării
noastre. De aceea, recenta ediţie
pilot, a unei bienale de coregrafie
şi de dans contemporan din zona
centrală şi estică a Europei este cât
se poate de binevenită pentru noi,
atât pentru a ne cunoaşte vecinii, cât
şi pentru a ne face, la rândul nostru,
cunoscuţi de ei, în această direcţie
dinamică, efervescentă a dansului
contemporan.
