Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tichia de margaritar:
Beauty saloon de Alex. Ştefănescu


Pentru Stela Brie, autoarea romanului Taina unei vieţi (Reşiţa, Ed. Altes) literatura e un salon de înfrumuseţare a realităţii. Viaţa de fiecare zi intră ciufulită, nespălată şi zdrenţăroasă în mâinile de cosmeticiană ale romancierei şi iese apoi în lume pieptănată, elegantă şi frumos mirositoare.
Cosmetizarea înseamnă însă, în literatură, falsificare. Escamotând urâţenia sau absurdul sau caracterul periculos al existenţei, autoarea nu face decât să o de-dramatizeze şi să rateze ocazia de a ajunge la literatură. În literatură, dacă dramatism nu e, nimic nu e.
În centrul romanului se află o tânără ţărancă, Silvia, soţul ei, Costa, şi cei cinci copii ai lor. Duc toţi o viaţă aspră, pe care însă romanciera o înfăţişează ca pe un balet plin de graţie. Când apare câte un conflict (un copil de-al lor este bătut de copilul altora, un alt copil de-al lor sparge din greşeală, cu praştia, geamul unei vecine şi aceasta face scandal etc.), Silvia îl rezolvă pe loc, cu înţelepciune, determinându-i pe cei vinovaţi să-i dea dreptate şi să se ruşineze că au greşit.
Fiecare moment are parte de această înfrumuseţare exterioară, de această poleire care face reprezentarea neverosimilă:
"Un scâncet slab, abia auzit, făcu să-şi îndrepte privirile către leagăn, spre mezinul ei scump şi drag. Se apropie de el şi îi luă mânuţele fine şi catifelate ca petalele florilor, între mâinile ei aspre şi bătătorite.";
"Silvia ieşi în uliţă cu albia doldora cu rufe subsuoară, cu scăunelul pentru lăut deasupra şi îşi desfătă câteva clipe sufletul cu splendorile zilei ce purta veşmânt de azur, împodobit cu frunze de smarald şi petale de mătase, ale căror culori, fie alb, roz, violet sau galben, străluceau ca nişte briliante sub vălul sclipitor al măreţului astru.";
"Ca oriunde, în satul cu salbe de păduri şi izvoare cristaline, vacanţele şcolare erau adevărate poieni ale timpului, în care florile voioşiei răsăreau din candoarea şi zburdălnicia copiilor. Totodată erau şi zile rodnice prin ajutorul dat de către cei mici părinţilor." etc.
Ar fi minunat dacă raporturile privind situaţia din România, în vederea integrării ţării în Uniunea Europeană, ar fi întocmite de Stela Brie. Am putea citi atunci că la noi copiii străzii au mânuţele fine şi catifelate ca petalele florilor, că deasupra gunoaielor răspândite peste tot în perimetrul scumpei noastre patrii splendorile zilei poartă veşmânt de azur şi, eventual, că grevele sunt adevărate poieni ale timpului în care florile voioşiei răsar din candoarea şi zburdălnicia greviştilor.

Cugetări de album

Criticii literari îi ironizează de peste o sută de ani pe poeţii care versifică solemn cugetări banale. De altfel, cuvântul însuşi "cugetare", chiar neînsoţit de un adjectiv, a ajuns să aibă un sens ironic. Şi totuşi, iubitorii de filosofare ieftină nu se descurajează. Cel mai recent reprezentant al lor, Victor Petru Vulcan, autorul volumului de versuri Trubadur prin tunelul timpului (localitate nemenţionată, Ed. H.P.), este pătruns de importanţa adevărurilor pe care le declamă pe un ton sentenţios-tenebros, deşi adevărurile în cauză nu sunt decât nişte truisme, din categoria "amorul e un lucru foarte mare":
"Purtaţi fiind efemer/ De-un val în van ce piere,/ Ne zbatem existenţa/ În vis, dor şi durere.// Şi după noi rămâne/ Din tot ce-am fost candva/ O mână doar de oase/ Şi anonimă, tigva."
Victor Petru Vulcan a descoperit, aşadar, că, după o viaţă de zbucium, murim cu toţii, fără scăpare. Ne uimeşte această revelaţie a sa, noi credeam că ne este dat să trăim la nesfârşit.
Bineînţeles că despre caracterul efemer al existenţei şi despre inevitabilitatea morţii se poate scrie de ori câte ori, dar numai dacă străvechea temă este regândită pe cont propriu. Sau dacă măcar constatările făcute de predecesori sunt reformulate. Decât să spună, ca atâţia alţii înaintea lui, că din noi nu rămâne decât o mână de oase, era preferabil ca autorul să se inspire din limbajul argotic de azi şi să deplângă faptul că o mierlim, că dăm colţul, că ne facem pardesiu de scânduri. Orice era mai interesant decât să repete, şi încă pe un ton sentenţios, nişte formule uzate.
Se remarcă, la Victor Petru Vulcan, incapacitatea de a se situa în timpul său, de a vorbi cu adevărat despre sine, de a fi el însuşi. Prin el vorbeşte "o străină gură". Autenticitatea emoţiilor sale este nulă:
"Mă-ntorc şi azi la tine/ Cuprins de un nestins dor./ Vei crede iar, iubito,/ În şoapte de amor?"
La un concurs "Cine este autorul?", nimeni n-ar ghici cui aparţin versurile citate.
Se mai remarcă, apoi, o anumită grandomanie, care face versurile neconvingătoare:
"În infinitul cosmic/ Prin lumea lui astrală/ Mă simt proscris pe Terra/ De-o vină ancestrală."
Autorul crede că autorităţi cosmice supreme s-au interesat de soarta lui şi l-au pedepsit pentru o vină ancestrală. N-ar fi exclus ca aceste lamentaţii să-i fi fost provocate de un poliţist de la circulaţie care l-a amendat pentru depăşirea vitezei legale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara