Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

30 de ani de la moarte:
Basil Munteanu de Alexandru Niculescu


- marele nostru european ignorat -

"Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate"
Virgil Ierunca


La mai mult de o sută de ani de la naştere, la treizeci de ani de la moarte - şi, mai ales, după o serie de articole şi studii care i s-au dedicat după 1989 - Basil (Vasile) Munteanu (1897-1972), profesor de literatură franceză la Universitatea din Bucureşti (1940-1946), membru (corespondent) al Academiei Române, succesorul lui Charles Drouhet, colaboratorul lui Marcel Bataillon (la Revue de littérature comparée), prietenul ocrotit de Hélène Vacaresco, la Paris - unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi intelectuali români, în Franţa şi în Europa - a rămas acoperit de o anumită indiferenţă în propria lui ţară. De bună seamă, o Universitate, o Academie Română, o catedră de literatură franceză, într-o Românie liberă, care - se zice - şi-ar căuta o continuitate în trecutul cultural naţional, ar fi trebuit să ia act (încă din 1938-39) de opera lui Basil (Vasile) Munteanu. Au dispărut, între timp, şi prietenii săi (Vasile Băncilă) şi exegeţii săi de seamă (Eugen Lozovan), vor dispărea, în curând, şi alţi martori, şi alţi exegeţi - iar Basil Munteanu riscă să rămână FĂRĂ NUME în lucrările de istorie literară din România. G. Călinescu, bunăoară, separă (!) pe Vasile Munteanu, cel care scria în 1928, în Universul literar despre Elena Văcărescu, de B. Munteano, autorul cărţii Panorama de la littérature roumaine contemporaine!
Un articol despre Vasile Munteanu apare în volumul III din Dicţionarul scriitorilor români (2001), sub pana d-lui Mircea Anghelescu (M.A.); textul cu unele mici modificări (mai ales în partea finală - opera şi referinţe critice) este prezent şi în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (2000). Un succint articol despre Basil Munteanu (de data asta sub acest nume!) este inclus în Dicţionarul enciclopedic, vol. IV (2001); de amintit, deşi este plină de erori, menţionarea despre Basil Munteanu în Opisul emigraţiei politice publicat recent de d-l Mihai Pelin (2002) pentru că Securitatea - prost informată totuşi - era "aproape" de "transfugii politici"... Din păcate, aproape toate referirile citate scriu despre... Vasile Munteanu, ceea ce creează nedumeriri, deşi de multă vreme Panorama..., ca şi celelalte contribuţii, erau semnate de autor cu prenumele francizat Basil! Normal ar fi fost să se consemneze: Basil Munteanu v. Vasile Munteanu.
Acesta este, după ştiinţa noastră, ecoul pe care l-au avut, în România, cele câteva contribuţii publicate în revistele literare (v. Bilbiografia) după 1990. Cel care clama, urbi et orbi, "vocaţia europeană a Românilor" şi dreptul lor de a fi luaţi în considerare în cultura occidentală - nu are, în ţara sa, recunoaşterea şi amintirea ce i se cuvin. Basil Munteanu, "fugit" în 1946 din România ce intra sub jugul sovietic comunist, chiar dacă a avut puterea, curajul de a-şi afirma valoarea în literele franceze - ca Român! - nu a interesat cultura ROMÂNOCENTRISTĂ, închisă în propriile-i limite, din patria "străbună" (cf. Mă trag, de bună seamă, din neamuri de păstori/ Strămoşii mei sălbateci, cu trupuri de haiduc/ şi suflet de fecioară, umblau, rătăcitori/ cu turmele - scrie Vasile (Basil) Munteanu, într-un poem intitulat Străbunul).
De bună seamă, nu-i singurul. Nu va fi ultimul.

România literară este întâia revistă din România în care a apărut, după 1990, numele lui Basil Munteanu: întoarcerea lui în România. Este meritul României literare, unde apar aceste rânduri, că a luat în seamă de mai multe ori, contribuţiile ştiinţifice de mare preţ ale lui Basil Munteanu. Fără îndoială, pasiunea cu care şi-a apărat, în lumea largă, poporul şi cultura de baştină, este şi astăzi impresionantă. Basil Munteanu a susţinut mereu că l'Europe veuille bien leur reconnaître (Românilor) cette vertu (aceea de "a nutri speranţa" integrării culturale în Europa) et les acueillir (pe Români) effectivement dans son patrimoine (1967). Altfel spus, cultura românească a făcut/face parte din patrimoniul culturii Europei. Să luăm bine aminte: s-a insistat de atâtea ori asupra influenţelor Occidentului asupra culturii noastre - "occidentalizarea", "sincronizarea", "imitarea" etc. au fost conceptele frecvent utilizate - dar prea puţini critici şi oameni de cultură români (excepţie făcând N. Iorga) s-au gândit la procesul invers: cultura românească, o parte integrantă a culturii europene! B. Munteanu a subliniat întotdeauna speranţa într-o asemenea integrare europeană a Românilor. Ceea ce, în fond, era emblema şi raţiunea centrală a înseşi vieţii şi activităţii sale - dar era, mai ales, concepţia şi spiritul în care el scrisese Panorama de la littérature roumaine contemporaine (1938, Editions du Sagittaire, Paris). Această importantă lucrare, tradusă în italiană (1947), în germană (1955), în portugheză (1969) - care descria literatura română în termeni europeni - nu a avut parte de o recunoaştere corespunzătoare românească. Lăudată, la apariţie, de un grup de academicieni (fără prea mare iradiaţie mediatică în cultura vremii), precum C. Rădulescu- Motru, Demostene Russo, N. Cartojan, Sextil Puşcariu, C.C. Giurescu, Gr. Nandriş şi Lucian Blaga - Panorama... nu a fost luată în seamă nici de G. Călinescu, nici de ceilalţi critici mai tineri, autori de istorii ale literaturii române (ne referim, mai ales, la Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, T. Vianu, Istoria literaturii române moderne I, Bucureşti 1944). Rămânea o operă "bonne pour l'Occident", iar autorul, "suspendat" între două lumi ale culturii (pe care se străduia să le reunească!). Publicarea acestui volum, în traducere, în limba română - după îndelungi tratative cu o nepoată domiciliată în Statele Unite, deţinătoare a drepturilor de autor - nu a avut, bineînţeles, ecourile cuvenite: apărea prea târziu (după... 60 de ani!). Dar prea puţini s-au aplecat cu atenţie asupra concepţiei şi a direcţiilor generale, principale, ale operei. Aşa cum scriam în altă parte, în 1994 (Viaţa Românească, 5-6, p. 20), B. Munteanu lucra la această Panorama... prin 1936-1937, în anii "calzi" ai confruntărilor extremiste (de dreapta, legionare, de stânga, comuniste) şi ai agitaţiilor internaţionale subterane ce minau fragila noastră democraţie. Cu spirit calm, occidental, el vorbeşte Europei despre Români ca despre o "sinteză unică în istorie, de latinitate, slavism pe fond autohton trac", ceea ce le-a conferit "calitatea de a rezista, nu de a ataca", B. Munteanu este istoricul literar care nu atribuie Şcoalei Ardelene rolul cel mai important în modernizarea occidentalizantă a culturii româneşti. Următor ideilor maeştrilor săi din Bucureşti (N. Cartojan, C. Rădulescu-Motru, Demostene Russo), el relevă prezenţa Occidentului chiar în influenţa (neo-) grecească din vremea Fanarioţilor ("c'est dans les écoles grecques que les Roumains feront connaissance avec un Racine, un Fénélon, un Condillac, un Metastase", p. 23). Iar "solidaritatea" culturii noastre cu Occidentul ar începe - după B. Munteanu - abia în 1866 ("la renaissance de l'État s'accompagne d'une renaissance de la littérature"), când V. Alecsandri şi Titu Maiorescu nu-i apar decât ca valori literare "de tranziţie". Acestuia din urmă, "un professeur de discipline", îi opune pe Alexandru Xenopol, "savant européen d'expression française" (!), iar paginile pe care B. Munteanu le dedică lui Eminescu, "l'être roumain", "la haute cime dont le passé et l'avenir forment le double versant" (p. 65) exprimă idei care, ulterior, au apărut şi în critica românească. A defini pe Eminescu "poet universal şi teoretician naţional", "d'une beauté délicate et virile" - apropiindu-l de Volney, Alfred de Vigny, J.J. Rousseau şi chiar Baudelaire - nu-s aprecieri pe care le vom întâlni şi la G. Călinescu? Portretul literar al lui N. Iorga merită de asemenea multă atenţie: şi pe acesta îl putem regăsi, ulterior, în critica românească în termeni similari ("l'homme des situations simples et pathétiques" cu "un souffle inépuisable de tribun" etc.). Nu este binînţeles vorba aici de "preluări" ale unor idei, ci de faptul că autorul acestei Panorama... deschidea, în 1938, direcţii critice valide, demne de urmat. Autorul prezintă şi "ideile socialiste" ale lui Gherea şi H. Sanielevici dar veştejeşte, în Franţa, utopiile "filosofului creştin" Nae Ionescu: "antisémite, doctrinaire, adversaire déclaré de la raison abstraite, de la philosophie des Lumières, des principes de la Révolution française et du libéralisme". Şi continuă: "contre le principe de la démocratie, il érige celui de l'autorité, et aux droits de l'individu il oppose ceux des masses" (p. 180). Aşa cum am mai spus, o stigmatizare mai severă (fără nici un cuvânt negativ!) nici că se putea! Exemplele ar putea continua, dacă spaţiul ne-ar permite. Dar este curios că o asemenea operă critică obiectivă, scrisă de pe poziţii democratice, europene, în ani în care lumea occidentală se găsea în convulsiuni şi confruntări ideologice extrem de grave, premergătoare agresiunii totalitare nazisto-comuniste a războiului mondial - nu a fost receptată, în ţara noastră, aşa cum se cuvine. În definitiv, un Român de valoare descoperea Occidentului virtuţile democratice ale culturii româneşti; (ne întrebăm dacă doamna Alexandra Lavastine-Laignel a citit Panorama de la littérature roumaine contemporaine). B. Munteanu ar trebui să fie integrat în cultura democratică românească.

Chemat de prieteni-academicieni care îl preţuiau - dacă nu, somat! - să se întoarcă în ţară şi să dea României, în Universitate şi în Academie, contribuţiile de care era capabil, B. Munteanu revine aici ca profesor de literatură franceză, în anii războiului, când ţara se găsea într-o alianţă adversă Franţei ! În 1939, este ales membru corespondent al Academiei, după aceea este chemat la catedra de literatură franceză, unde ţine - în 6 februarie 1941 - prima sa prelegere universitară (Metoda şi personalitatea în studiul literaturii; v. acum Viaţa Românească 1994, 5-6, pp. 98-116) (publicată mai întâi în Revista Fundaţiilor Regale, 1941, 2, februarie 1941): "iau cuvântul nu fără emoţiune la această catedră unde s-a stins glasul profesorului Charles Drouhet". Evocându-şi celebrul predecesor, noul profesor îşi examinează, laudativ, maeştrii (Pompiliu Eliade, Gustave Lanson) nu fără a releva metodele "pozitiviste în critica şi istoria literară. În raport cu aceştia, B. Munteanu se consideră un "cercetător liber" care a învăţat, în Franţa, de la Paul Hazard şi Abel Lefranc "liberarea de idolii trecutului şi de adevărurile automate". "Fanatismul şi dogmatismul istoric nu mai aparţin vremii noastre" - afirmă profesorul de la înălţimea catedrei sale, în plin regim totalitar în România! Şi atunci când Franţa era o ţară învinsă de Hitler, în România pro-hitleristă, B. Munteanu îşi permitea să vorbească studenţilor săi despre "valorile franceze", "dincolo de zidurile Universităţii, în plină viaţă românească": o "piatră de încercare", "binefăcătoare" a propriilor noastre valori! Un profesor de literatură franceză în România, precum era el, nu are numai atribuţii didactice: îndeplineşte o "misiune naţională".

Concepţia estetică-literară a acestui nou venit în Universitatea bucureşteană a fost expusă în altă prelegere (publicată tot în Revista Fundaţiilor Regale, 1941), în "vremuri de vâltoare", în luna mai. Ce este literatura? (se) întreabă profesorul. Răspuns: "un instrument de cunoaştere" - "cunoaşterea literară" (Permanenţe româneşti, p. 39). Şi adaugă: "nu cunoaşterea pedestră, vulgară şi imitativă a vieţii, ci cunoaşterea relativă şi subiectivă a misterelor creaţiunii" (id., p. 41). Ideea - mărturisită - era a lui Henri Focillon ("l'oeuvre - une métaphore de l'univers"): ea devine la B. Munteanu "un sistem mai perfect, mai complet, mai unitar" care "închide în sine un răspuns mai convingător la marile întrebări fără răspuns" (ibid.). Desigur, profesorul român reflecta teoriile profund însuşite în Franţa - aducând, la Bucureşti, "extraordinara perseverenţă (solidă, riguroasă) a tradiţiilor franceze". Nu credem a greşi considerând pe B. Munteanu ca unul dintre cei mai fervenţi admiratori români ai Franţei, ai spiritului şi culturii franceze. Prin îndelungata, activa şi fructuoasa şedere în Franţa (1923-1940), ocrotit de Charles Drouhet (1879-1940) şi introdus de Hélène Vacaresco (1864-1947) în lumea intelectuală pariziană, B. Munteanu era - prin formaţia sa culturală - fie-ne îngăduit a o spune! - mai mult francez decât român! Amprenta Franţei îi modelase spiritualitatea - atât de mult, încât este de mirare că Institutul francez din Bucureşti nu-i dedică atenţia cuvenită (este drept, acest institut nu s-a îngrijit nici de memoria lui Alphons Dupront, eminentul său director, contemporan, la Bucureşti, în anii războiului, cu B. Munteanu). Profesorul afirma - citând pe Charles Péguy - că, în Franţa, "generaţiile succesive se ştiu solidare în serviciul istoriei" şi că ele "reînvie, periodic"; mai mult, el arăta, cu voce tare - într-un Bucureşti invadat de armata germană - că literatura franceză ne invită a renunţa "la cuceriri stelare şi la reconstruiri demiurgice", pentru "a mulcomi delirul care ne stăpâneşte", "sterila exaltare prometeică", ceea ce nu însemna altceva decât o acuzare clară la adresa lui Adolf Hitler, învingătorul de o clipă al Franţei eterne. Cine a mai pronunţat, atunci, în România (aliată cu cotropitorii Franţei) un rechizitoriu democratic mai puternic, în transparenţă şi în curaj...
A profesat - la catedră - câţiva ani buni în şir: anii războiului. A avut, printre cei ce-l ascultau, studenţi receptivi, pe Virgil Ierunca, Theodor Cazaban, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan şi alţii, împreună cu care a examinat "imensul prestigiu" al Franţei, dar mai ales literatura franceză care "poartă cu sine sensul congenital al eternităţii". Tot în aceşti ani au luat naştere studiile adunate în volumul Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux, apărut în Editura Fundaţiilor Regale, în 1946 (director: Al. Rosetti) - cartea sa fundamentală apărută în România. Şi date fiind opţiunile sale europene, meritele sale culturale şi politice democratice, este trimis de regimul nou instaurat în România ocupată de armata sovietică să însoţească delegaţia ţării noastre la Conferinţa de pace de la Paris (alături de Al. Rosetti, Mihail Ralea), în 1946. Dar omul liber, intelectualul care şi-a forjat în Franţa ante-belică valorile morale - nu a putut suporta cea de a doua dictatură, mai grea decât cealaltă, comunismul! Nu avea calităţi cameleonice, nu fusese niciodată "om de stânga" şi nu admitea îngrădiri şi sărăciri spirituale din ordine totalitare. Basil Munteanu a evadat din ceea ce s-a numit, ulterior, la cage d'or a vieţii comuniste. Ca şi alţii, ulterior, a părăsit România în plină activitate, bogată în onoruri şi în remunerări facile - "a ales libertatea", în exil, în privaţiuni. În cazul său, dată fiind anterioara sa şedere îndelungată, B. Munteanu (care, în fond, petrecuse numai şapte ani - grei - în ţara sa natală) nu "pleca", nu "rămânea", ci se întorcea în Franţa, adevărata sa patrie spirituală.

Începeau anii exilului... Echilibrul se rupe. Cei doi poli ai existenţei sale se găseau, iarăşi, în tabere adverse. Dar Basil Munteanu a intrat în exil cu conştiinţa unei "misiuni" - în slujba libertăţii - convins că, precum Chateaubriand şi Madame de Staël - (ai lecturilor sale) "emigraţiile au un sens şi un rol istoric". Vanae enugae! "Misiunea" lui B. Munteanu în exil nu a avut nici ecoul, nici rezultatul pe care acest mare patriot expatriat şi le imagina. Exilul de după 1945, după al doilea război mondial, nu a avut sprijinul moral-politic al Franţei (în frământări pro-sovietice, comuniste-socialiste), nici al marilor Puteri. Românii în exil rămâneau SINGURI, "livrés à eux-mêmes" (astăzi, cărţile de memorii din exil o confirmă). Şi nici ei, între ei, între Români, nu-şi construiau solidaritatea.
Profesorul de literatură franceză de la Universitatea din Bucureşti, expatriat la Paris, şi-a fixat perspectiva: a continuat să se ocupe mai îndeaproape de literatura românească. Studiile sale, alocuţiunile rostite la radio Europa liberă, conferinţele de literatură comparată au avut - toate! - în vedere "omul şi pământul românesc" (cum le-a numit el însuşi în prefaţa la antologia alcătuită de Mihai Niculescu1) - alt preţuit om de litere, colaborator "pe vremuri" la Universul literar - ignorat în România). Sub pana lui B. Munteanu, francezistul, apar acum analize pertinente despre Brâncuşi ("vestitor al geniului românesc"), Eminescu (l'autochtonie universaliste"), despre "muzica minulesciană", despre poezia lui Lucian Blaga şi despre personalitatea ("vizionară a latinităţii") lui O. Densusianu.

Activitatea în exil a lui B. Munteanu a fost prea puţin urmărită şi mediatizată, de compatrioţi dar cunoscută mai mult de către Francezi. De bună seamă, fiind apreciat în Franţa, publică o serie de studii de literatură comparată (despre J.J. Rousseau, mai ales, în Elveţia şi în Franţa) dar şi de literatură română în perspectivă franceză (Introduction au lyrisme roumain, La poésie de Lucian Blaga, L'Art roumain à la recherché de l'absolu etc.) - colaborează şi devine secretarul general al cunoscutei Revue de littérature comparée şi publică volumul Constantes dialectiques en littérature et en histoire (Paris, Didier 1967). Din păcate, nu există încă o bibliografie a lucrărilor sale. Nu şi-a întocmit-o el însuşi, nu s-a gândit nimeni la o asemenea întreprindere, nici măcar prietenii şi colaboratorii săi. Este drept, omul trăia destul de izolat, probabil şi distant, având raporturi bune cu literaţii francezi - de care trebuie să fi fost mândru (Alexandru Ciorănescu se "plângea", undeva, în memoriile sale, de faptul că nu fusese niciodată publicat în Revue de littérature comparée - lăsând a subînţelege că de vină ar fi fost... compatriotul său!). B. Munteanu pare a-şi fi imprimat, în exil, un drum propriu, patetic, tradiţionalist, nostalgic precum îi era firea, precum îi erau convingerile politice. "Condensată în cuvinte, ţara noastră ne copleşeşte cu prezenţa-i caldă, freamătă din toate pădurile, cântă din toate râurile, ne îmbie cu miroase bune de tei, de caş, de sulfină"; "ne surprindem silabisind cuvinte vechi regăsite, plai, luncă, peşteră, poiană şi iată-le, vii în prospeţimea lor primitivă"... Ne putem pune întrebarea dacă un asemenea intelectual, profund şi visceral solidar cu baştina-i românească, îşi găsea cu dificultate un rol propriu într-un exil în care se găseau Români cu aceeaşi admiraţie pentru cultura modernă a Franţei, dar cu mai puţin ataşament fantastic-tradiţionalist pentru România "de acasă". B. Munteanu a fost numai un mare om de carte, un visător paseist, rătăcit printre propriile sale viziuni patriotice şi idei despre "geniul românesc" - dar nu a fost niciodată un militant, un ins care să caute soluţii politice pentru ţara subjugată de comunism, de Securitate şi de Sovietici.
Şi totuşi, după cum arată V. Ierunca, Semnul mirării (1995), pp. 280-281, prezenţa lui B. Munteanu "în centrul exilului românesc", "pe care l-a cinstit cu vorba şi cu scrisul, cu fapta şi cu povaţa" a fost binevenită. "Sub oblăduirea lui, înţeleaptă şi entuziastă" s-au comemorat Nicolae Iorga şi Lucian Blaga. Ecourile activităţii sunt totuşi puţine. Cărţile cuprinzând memorii din exil nu menţionează decât rareori numele său.

Numai, într-un târziu, încetarea sa din viaţă - la 1 iulie 1972 - a tulburat puternic pe cei din jur. Cel dintâi a reacţionat Marcel Bataillon, care în Revue de littérature comparée (XLVI, 1972, 3) scrie un cald necrolog închinat acestui savant, "figure d'élite" a studiilor literare din Franţa şi din Europa, despre care se putea spune că "peu d'hommes se sont sentis plus enracinés (en France) que ce déraciné qui n'a jamais voulu perdre sa nationalité roumaine". În lumea pariziană în care, cu eficacitate se mişca uşor, B. Munteanu aparţinea întotdeauna României sale imemoriale. Nu în zadar era prieten de o viaţă întreagă cu filosoful Vasile Băncilă (1897-1979)! Virgil Ierunca scrie în septembrie 1972 un necrolog plin de comprehensiune românească de exil, în care subliniază la rându-i: "omul acesta care şi-a francizat numele... rămăsese un Român integral, unul dintre acei intelectuali autentici care nu s-au lepădat de România" (p. 273). B. Munteanu "nu a încetat niciodată să fie obsedat de valorile spirituale româneşti": o "destoinicie etnică", o "vocaţie" care "definesc un caracter".
Se pare că emulul său preferat a fost Eugen Lozovan (1929-1995). Într-o însemnare personală, B. Munteanu scria: "Lozovan este un strălucit exponent al geniului românesc... speranţa exilului nostru". Devenit, ulterior, profesor la Universitatea din Copenhaga, preţuit în lumea universitară mai ales, în Argentina şi în Statele Unite, Eugen Lozovan are ocazia de a face exegeza operei maestrului într-un colocviu - Hommage à Basil Munteanu - organizat de noi înşine, atunci când funcţionam ca "professeur associé" la Universitatea Paris IV-Sorbonne, în 1990. Comunicarea - bine informată (la surse!), entuziastă - publicată ulterior în Revue des études roumaines, XVI (1993), apărută la Iaşi, prin grija lui N. Spinei - constituie cea mai însemnată exegeză critică a operei lui B. Munteanu. Şi ultima conferinţă internaţională, la Paris, a celui ce a fost Eugen Lozovan - un savant de primă însemnătate, de asemenea ignorat în România.
Eugen Lozovan (împreună cu Ruxandra D. Shelden) au editat la Cleveland, în 1994 (editura proprie a editoarei) volumul Permanenţe româneşti. Discursuri şi portrete (290 pagini) - ultima carte, postumă, a lui Basil Munteanu (în acest volum apare excepţionala lucrare La littérature roumaine et l'Europe, publicată de B. Munteanu în Buletinul Institutului Român din Sofia, 1 (1941), 2, pp. 308-371, probabil prin grija altui mare profesor român, ulterior în exil, Emil Turdeanu). Această importantă contribuţie a lui B. Munteanu la istoria culturii româneşti ar trebui tradusă şi bine cunoscută, astăzi, în ţara noastră. Aceiaşi editori au tipărit la Cleveland (1996) Panorama literaturii române contemporane.
Ar fi de aşteptat - cu speranţă - volumul Hommage à Basil Munteanu, care conţine comunicările ţinute la reuniunea din 1990 de la Sorbona. În orice caz, tot prin grija celor doi editori a fost publicat, în 1993, Ante Saeculum. Fantezii panteiste, un volum de poezii (probabil, precum acelea cărora Virgil Ierunca le sublinia "culoarea tradiţionalistă"2). Eugen Lozovan anunţa, odată cu apariţia volumului Permanenţe româneşti. Discursuri şi portrete (1994), a fi adunat materialul necesar pentru a scrie o lucrare intitulată Hélène Vacaresco et Basil Munteano, parallèlement. Va fi apărut?

Iată, în linii generale, fără altă dorinţă decât aceea de a fi o evocare - invitaţie la lectură - viaţa şi opera lui Basil (Vasile) Munteanu. Cel care, la 1 iulie 1972, a închis ochii în veşnicie, acum treizeci de ani, a păstrat mereu în amintire "cealaltă Românie, neîntregită decât în vis". Dar România de astăzi, aspirând a intra în Europa occidentală, a păstrat oare amintirea acestui eminent european care ne-a făcut onoarea de a rămâne şi de a se declara ROMÂN?
Avem datoria de a restitui României, astăzi, opera lui Basil Munteanu. Recitindu-i lucrările, redescoperindu-i valorile, cultura românească actuală ar avea şanse de a deveni cu adevărat o matură cultură europeană. Se va împlini astfel încrederea infinită, neştirbită, în "vocaţia europeană a Românilor" - justificarea unică a existenţei sale - "un dor dumnezeiesc care vine dincolo de mine".


Articolul de faţă este dedicat şi memoriei poetului Cezar Baltag precum şi profesorului Eugen Lozovan - care, cu deosebită pasiune, au înţeles însemnătatea operei lui Basil Munteanu. Şi care nu mai sunt...

1) Mihai Niculescu a alcătuit valoroasa antologie literară românească în exil, Omul şi pământul românesc în lumina literaturii noastre, Paris 1955, ed. Fundaţia Regală Universitară Carol I (cu o prefaţă de Basil Munteanu) - destinată a salva valorile literare româneşti infectate în ţară de opresiunea ideologică a comunismului. Operă, astăzi, uitată.

2) E. Lozovan considera poeziile lui B. Munteanu "Lirism în stare pură" şi socotea că ar fi o mare pierdere pentru românism dacă ele nu s-ar transmite generaţiilor viitoare.

Repere bibliografice
Panorama de la Littérature roumaine contemporaine, Paris 1938  Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux, Bucureşti 1946; Constantes dialectiques en littérature et en histoire, Paris 1967;  Ante Saeculum. Fantezii panteiste, Paris 1993;  Permanenţe româneşti. Discursuri şi portrete, Cleveland, 1994;  Panorama literaturii române contemporane (ediţie îngrijită de Eugen Lozovan şi Ruxandra D. Shelden) Cleveland, 1996;
Se poate adăuga aici volumul Corespondenţe, apărut la Paris (1979), alcătuit de (Virgil Ierunca şi) Emanuela Munteanu (ed. Ethos, Ion Cuşa), în care au fost publicate scrisorile primite de B. Munteanu între 1922-1948 - însemnări şi surse de informaţie importante pentru viaţa literară şi universitară românească.
Prime semnalări bibliografice despre B. Munteanu (1990-1995)
Alexandru Niculescu, România literară 1991, 22, p. 14;
Florica Dimitrescu, Apostrof, 3, Cluj 1993;
Eugen Lozovan, Revue des études roumaines, XVI (1993), Iaşi;
Cornelia Ştefănescu, Jurnalul Literar, 4, 1994;
Alexandru Niculescu, Viaţa Românească (redactor: Cezar Baltag), 1994, 5-6, pp. 26-36;
Mircea Anghelescu, România literară, 51-52, 1995-1996;
Virgil Ierunca, Semnul mirării (1995), pp. 273-278 (împreună cu prezentarea critică a volumului Corespondenţe) - republicarea unor articole anterioare (1972, 1980), din Limite (Atât Corespondenţe-le cât şi seria de reviste Limite ar trebui reeditate în România.)