Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Barrie de Liviu Dănceanu


Barrie
Cînd a poposit pentru prima oară - acum două decenii - pe meleagurile noastre, Barrie Webb nu ştia mai nimic despre muzica românească. Au urmat, cu obstinaţie, nenumărate vizite, concerte, recitaluri, stagii, amoruri... A dirijat cam tot ce înseamnă orchestre simfonice româneşti, a sclipit în festivaluri de muzică nouă, a constituit un model pentru tinerii noştri instrumentişti, astfel încât a ajuns să ne suporte pe deplin cu toate erorile şi defectele noastre. Mai mult, Barrie ghiceşte totdeauna când este nevoie de el, iertându-ne slăbiciunile ori tratându-ne cu îngăduinţă când suntem în cofă şi cu francheţe când ne aflăm pe val. Iar noi îi povestim deopotrivă izbânzile şi înfrângerile, adoptându-l ca pe unul de-al nostru, cu care uneori ne lăudăm ori ne sfiim, alteori ne confruntăm sau ne pizmuim. Aproape am uitat că este englez, că statutul său de profesor de dirijat şi de compoziţie la Universitatea din Huddersfield (unde funcţionează una dintre cele mai importante facultăţi de muzică din lume) este intim legat de spiritualitatea britanică, în sfârşit, că magnitudinea renumelui său de interpret faimos (poate cel mai mare trombonist de la Vinko Globokar încoace) este relevabilă în bună măsură unui spaţiu geografic deosebit de bogat în ospeţe artistice la care vin să se înfrupte mare parte din corifeii protipendadei legislativului şi executivului muzicii contemporane. Or, probabil că Barrie însuşi ne-a făcut amnezici la toate aceste realităţi, amintindu-ne în schimb să ne cruţăm reciproc interesele şi să ne cultivăm schimburile de bune oficii. Şi dacă - vorba lui Voltaire - "cei răi au complici, voluptuoşii au tovarăşi de desfrâu, interesaţii au asociaţi, politicienii au partizani, omul comun şi leneş are relaţii, iar prinţii au curteni, doar virtuoşii pot avea prieteni". Şi se pare că muzica românească este într-un anume fel virtuoasă, de vreme ce-şi permite să aibă prieteni de calibrul lui Barrie Webb. De dorul acestei muzici, Barrie a învăţat limba română. De dragul ei o restituie în cele mai frumoase straie peste tot unde trombonul sau bagheta îi poartă paşii. Puţini artişti au făcut atât de mult pentru muzica românească. Şi este imposibil să-l convingi a abdica de la întreprinderile sale, aşa cum e inutil să încerci a-i convinge pe cei viteji să se predea ori pe cei laşi să se jertfească. De două decenii Barrie Webb este prietenul credincios al muzicii româneşti. Iar la urma urmei, un prieten vechi nu poate fi înlocuit nicicând, pentru că nu pot fi creaţi - nu-i aşa? - niciodată vechi prieteni.


Curajul şi ignoranţa

Nu de puŢine ori ignoranţa musteşte de curaj. Mai ales că nu costă nimic şi livrează comodităţi la îndemâna oricui. Există un curaj al ignoranţei, dar şi o ignoranţă a curajului: ipostaze absolvite de ipocrizie, ce cu greu se pot simula. Nefiind comode, festivalurile de muzică nouă sunt ignorate cu destul curaj ori sunt încurajate cu multă ignoranţă. Extrema ştiinţă adună specialiştii într-o rezervaţie (naturală şi artificială, deopotrivă), împrejmuită de haturi şi vizitată din când în când de rătăciţi sau de curioşi. Extrema neştiinţă, dimpotrivă, împrăştie publicul virtual în toate colţurile bântuite de fantomele divertismentului, provocând mare înghesuială acolo unde informaţia e în suferinţă, iar redundanţa - din belşug. Desigur, la un festival de muzică nouă (în care predomină primele audiţii) te duci însoţit de un anume risc: este ca şi cum urci un munte pentru a vedea de sus răsăritul de soare. Iar când ai ajuns, poţi avea surpriza unui cer înnorat; chiar dacă ai ratat răsăritul, ai parcurs totuşi drumul. Un drum ca al celui mai frumos imn, care se naşte din imnurile neizbutite, pentru că dacă nimeni nu exersează compunând imnuri, nu se va ivi niciodată unul frumos. Recomandări, acreditări, confirmări şi infirmări, iluzii şi deziluzii, speranţe şi temeri impun festivalurilor de muzică contemporană greutatea propriilor lor tentaţii, dar şi povara unui prezent pe care trebuie să-l gândească şi să-l moduleze. Ignorând în bună măsură proviziile agonisite şi încurajând căldura transformărilor, mersul înainte, ţinând cont de faptul că, dacă trecutul este ireparabil, iar prezentul ne stă vraişte la dispoziţie, perspectiva nu este doar un loc lesnicios unde să-ţi depozitezi dorinţele, ci chiar o invitaţie la rectificarea acestor dorinţe. Cele mai multe reuniuni de muzică nouă sunt solidare diversităţii, formei compozite şi conţinutului miscelaneu. Aşa se face că, dacă am asocia un festival de muzică contemporană (de la noi sau de aiurea) cu o anume culoare, aceasta ar fi, cu siguranţă, albul, căci în alb sălăşluiesc toate culorile spectrului solar. Rămâne - pentru cine asistă la evenimentele respectivului festival - plăcerea de a-l descompune şi de a opta pentru o culoare sau alta (altfel spus, pentru un stil, o direcţie componistică, un opus ori o versiune restitutivă). Să ai curajul să ştii cu ce te confrunţi e mai mult sau mai puţin bine. Să ai ignoranţa de a nu şti este însă cumplit.