Gheorghe Grigurcu:Stimate domnule Barbu Cioculescu, te salut cu emoție la intrarea în nonageriat. Ai rămas astfel ultimul reprezentant, între noi, al fabuloasei epoci denumite interbelice, care vibrează în scrisul dumitale în așa măsură, încît, iată, îți dă simțămîntul unei întîrzieri istorice, al unei prezențe devenite inoportună în lumea noastră eteroclită, de-o atît de vană agitație. La un moment dat, la finele unei evocări, notezi atît de impresionant: „Ce vremuri, nu-i așa? Oare nu ne-am născut prea tîrziu?”. În ce fel te simți apropiat de interbelic? În ce-ar consta disocierile de prezentul care pare a te melancoliza?
Barbu Cioculescu: Perioada interbelică a fost– cu toate presimțirile care au tulburato– ultima de liniște și trai gospodăresc. Intram în adolescență cînd a luat sfîrșit, pentru ca, mai apoi, acele perioade de calm și bună stare sufletească să fie mai mult un dar al destinului decît perceperea stărilor înconjurătoare… Vă vorbește un supraviețuitor de cutremure devastatoare, de bombardamente, de refugii, de grave maladii și al unor suprapuse regimuri dictatoriale, de crize sufletești inconturnabile unei firi cît de cît sensibile, pînă la urmă chiar și al unor crize de plictis, trecute pînă la urmă cu bine.

G.G.: Întrucît ești martorul și, de la un moment dat, participantul a trei perioade literare distincte, interbelicul, anii dificultăților totalitare 1944-1989 și cei de după, care constatăm că nu mai sunt puțini, te invit să le caracterizezi comparativ. Reamintind împrejurarea că avem a face cu o mică enclavă de încă relativă normalitate, între 1944 și 1947, din care păstrezi amintiri vii.
B.C.: Cubunăvoință. Sunt, într-adevăr, martorul unor cicluri literare distincte- ținînd seama că prima mea poezie publicată datează de la vîrsta de 13 ani – în Universul copiilor – o fabulă– iar prima poezie lirică, aceea publicată în Claviaturi, de la șaisprezece ani. Da, pe ceadintîiperioadăamtrăit-ocamartorinteresat, pe celelalte două, din plin. Enclava de care vorbești, a anilor 1944-1947, a fost și aceea care m-a marcat. Deaceea pe drept sau nu, măconsider ultimul mădular al„generației pierdute”. Întro triadă sentimentală cu Constant Tonegaru și Pavel Chihaia.

G.G.: Te socotești integrat într-o generație? Care ar fi apetența sau inapetența pe care le ai personal față de conceptul de generație?
B.C.: Cu riscul de amă contrazice față de admirația anterioară, voi mărturisi, cu regret dealtminteri, cănum-ambucuratdesusținerea pe care ți-o poate asigura apartenența la o generație, fiind, prin anii 1943-‘44, prea tînăr pentru a mă „afilia”, iar prin 1966-‘68, prea bătrîn. Ceea ce, cu puțin cinism – care știu că nu-ți place– mi-a priit… Asta nu înseamnă că aș avea ceva împotriva apartenenței la o generație. Altcum, dacă mă simt în aceeași generație cu tine, cu Alexandru George, cu Mircea Horia Simionescu, fac o gaură în cer?

G.G.: Dacă mentalitatea generaționistă forțează mai mult ori mai puțin rezonabilul (e impresia mea), poate că nu la fel se prezintă prieteniile literare, acele raporturi neconvenționale între autori, generatoare de reciprocă empatie, prielnice nu o dată creației. Alexandru George, sensibil diferit totuși de natura dumitale sufletească și comportamentală, să fi fost etalonul lor? Dar alții?
B.C.: Da, o asemenea empatie a existat între Alexandru George șimine, dar și cuM.H.S. sau Valentin Berbecaru. Îmi era simpatic și Marin Sorescu. Regret a fi avut relații sporadice cu Radu Petrescu și nule cu Nicolae Steinhardt… În adolescență, întovărășindu-mi părintele, am fost odată la Mărțișor, unde l-am cunoscut pe acel Arghezi „trapu”, cum zic francezii, adică înainte de boala care l-a devastat. Pe Lucian Blaga l-am cunoscut la noi în casă, i-am pus întrebări despre vremea șederii sale în Portugalia, îl revăd scotocind prin bibliotecapaternășigăsindîntr-unraft„Discobolul”, volumul său de cugetări. Răsfoindu-l, dăduse peste o însemnare a tatei: „Nil admirari, nisi Lucian Blaga”. Poetul scosese stiloul și scrisese dedesubt: „Accept” - și semnase. În biroul tatei se mai aflau niște groase dopuri de șampanie, pe care semnase Tudor Arghezi – într-o vizită la Găiești, în ziua în care împlineam cinci ani. Am mai spus, poate, lucrurile astea, iar dacă nu le-am spus, atunci, cu vorba lui D.-R. Ioanițescu, ompolitic de oarecare influență în interbelic, le repet.

G.G.: Îndelungata activitate pe care ne-ai înfățișat-o dă impresia unei coerențe, a unei unități sensibile dezvăluite din capul locului. Să fie aceasta rezultatul unei maturități de timpuriu instalate și conservate pînă dincolo de fruntariile senectuții? Un soi de vîrstă organică? Ai resimțit o evoluție în scrisul propriu pe care noi îl percepem uniform?
B.C.: Ar trebui sămăcunosc mai bine, spre a putea răspunde acestei întrebări. Nuamfost un copil minune. Amvorbit tîrziu– la patru ani, avînd un magnific înaintaș, pe Lucian Blaga. Fidel mie – dacăampriceput sensul întrebării, amfost, însă, dintotdeauna, cel puțin cît privește acea decență de a nu-mi da niciodată pe față spaima, de a nu cedaunuiimperativdecircumstanță. Facodeosebire între mîndrie și orgoliu. Cu toate că, cel puțin o dată, orgoliul a izgonit iubirea. Cît privește scrisul meu, tata remarcase de timpuriu că am ceea ce el numea „condeiul vesel”, „penița iute de mînă”. Sigur căamavut o evoluție, așacumîncerc, acum, senzația unei de neînlăturat involuții. În lunga mea viață de cinefil m-a amuzat o scenă dintrun film cu Stan și Bran, unde acesta din urmă, speriat de unele semne de îmbătrînire, urmează un tratament de întinerire. El, în cada de baie, Stan alături turnînd o picătură dintr-un elixir. Apa se învolburează, Bran apare atît de întinerit, încît Stan scapă întregul conținut al flaconului în cadă. În noua vîltoare, în locul lui Bran apare o maimuță, iar după ce apa se limpezește, pe fundul căzii, în apa limpede, se vede o icră. Oîntoarcere de 180 de grade, pe scara evoluției. Uzura este inconturnabilă și oricîte eforturi ar faceunnonagenar să o fenteze, va avea ultimul cuvînt. Așa sau altfel, ar fi prematur să mă pregătesc pentru un interviu, la centenar. Las această plăcere d-lor Șora și Neagu Djuvara.

G.G.: Dacă, așa cum se admite îndeobște, creația literară e o modalitate de-a aborda realul cu ajutorul irealului, al ficțiunii estetice, cum s-a răsfrînt (presupunînd că s-a răsfrînt) în viața dumitale relația dintre real și ireal? În acest ultim caz prefer a folosi termenul de iluzie. Iartă-mi, rogu-te, indiscreția întrebării: ai avut parte de iluzii în ambianța zbuciumată în care ai (am) trăit? Cum le-ai gestionat?
B.C.: Cînd trăiești în artă– în speță literatura – , irealitatea dă multe puncte înaintea realității. Și, de asemenea cînd, în viața de toate zilele, nu dibăcia te scoate din încurcături. Cît privesc iluziile, fiecare parte a vieții și le-a avut pe ale sale. Cu privire la oameni, la cursul istoriei și– pînă laurmă – față de tine însuți. Cunoști butada lui Marin Sorescu, avînd a răspunde unei asemănătoare întrebări. Cumcă are despre sine o părere, în genere bună, firește cu excepția unormomentecînd, trezit de luciditate, are una excepțională... Faptul că nici una din deziluziile pe care le-am suferit n-a făcut din mine un pesimist, spune totul, în bine sau în rău, mă rog.

G.G.: Ai cumva o deviză preferată?
B.C.: „Ich dinn”. Deviza de pe scutul acelui rege al Boemiei, de origine franceză, vasal regelui Franței și chemat de acesta să se prezinte la luptă, în războiul de o sută de ani… Avea douăzeci de ani, era orb, doi scutieri îi țineau spada în mînă. A căzut pe cîmpul de luptă de la Azincourt, scutul său a ajuns în mîinile regelui englez. Acestuia deviza i-a plăcut așa de mult, încît și-a apropriat-o, în virtutea faptului că o cucerise. Așadar: slujesc!

G.G.: Și încă o întrebare… proustiană. Care e culoarea dumitale preferată, cu, dacă e posibil, comentariul adecvat?
B.C.: Pe axa roșu-verde: „Drag mi-a fost de cînd mă știu Roșu-aprins și vișiniu” ( Miron Radu Paraschivescu). „Bandera rosa va triomfera”, cum cîntam, prin 1936, deci pe la nouă ani, în compania lui Horia, fiul lui Zaharia Stancu, la Bușteni. Fotoliile roșii din biroul meu, podelele tot roșii din această încăpere. Și, pe aceeași axă: verdele. La Ion Barbu: „Picioare de capră Satana Va-mpinge în stei, spre a mă pierde. Dar grea ca zaua și stana Va trage cămașa mea verde”. Roșie și veioza sub a cărei lumină scriu. Verde, trandafirul japonez (în realitate indian), din dreapta biroului de lucru. Să nu cumva să zici că prea se potrivesc toate.

G.G.: Ce anotimp îți place mai mult?
B.C.: Vara, vara multă, cea a nașterii mele.

G.G.: T. S. Eliot declara într-un interviu: „Nu cred că omul îmbătrînește. Cred mai curînd că în viața unui om se întîmplă altceva – la o anumită vîrstă omul rămîne pe loc și stagnează”. Ai putea contrasemna o atare afirmație?
B.C.: Tare băiatul ăsta. Cea mai bună dovadă că nu îmbătrînim să fie aceea că dăm în mintea copiilor? Stagnăm, stagnăm cît stagnăm - și apoi? În Iliada – mi s-a spus – un personaj dobîndește viață eternă, dar nu și tinerețe veșnică. Pe etape descendente, viața lui devine un chin, dacă nu un infern.

G.G.: Dacă mi-amintesc bine, ai recuzat cel puțin o dată înclinația spre vanitate, cea atît de frecventă în lumea scriitoricească. Dar orgoliul îți e tot atît de străin? Valéry îl definea drept „dorința de a place sieși”, a place altora nefiind decît „o vanitate”.
B.C.: Lecția de fiecare zi, pe care mi-o servea mama era modestia. Pun pe seama acestei împrejurări, în care o restricție devine o a doua fire, faptul de a nu fi ajuns președinte de republică, ba nici măcar academician, vorba lui Caron, dar nici la pușcărie n-am ajuns. Gloria nu m-a fascinat – dar, să fie acesta un merit? În nu știu ce ungher al sufletului mă bîntuie bănuiala că am greșit, că aventura trebuie încercată. Să mă fi socotit primul poet al cetății, primul critic, cel mai tare publicist, cu o mie de editoriale la activ, într-o gazetă care a sucombat, în lipsă de cititori? Sau, dimpotrivă, să mă bucur, mai în secret, mai pe față, de un loc bine asigurat, în viața literară? Cine recunoaște că e vanitos? Cine nu recunoaște că e, în schimb, orgolios? Orgoliul fiind, cum știi, un păcat capital. Și, pentru amatori, o rană veșnic deschisă.

G.G.:Una din marile obligații, foarte probabil chiar prima, care a apărut în fața noastră, a oamenilor de litere, după răsturnarea dictaturii ceaușiste, a fost cea a restabilirii unei conștiințe literare deparazitate de politica impusă de către regimul comunist. A fost (mai este?) un proces suficient de anevoios, cu atît mai mult cu cît au intervenit meandre imprevizibile în cursul său. De pildă, o opoziție la instrumentarea „est-eticului”, o reavoință inclusiv din partea unor confrați care se complăceau anterior a fi socotiți așazicînd „rezistenți prin cultură”. Un apreciat critic, care a scris o carte despre un Caragiale subiacent totalitar, a găsit cu cale a mă califica pentru strădaniile mele de revizuire drept… „stalinist”. Iar un romancier, recent decedat, n-a omis nici un prilej pentru a mă trata cu ocări, astfel cum a procedat și față de alți comentatori ai anomaliei în chestiune. Care crezi că ar fi în zilele noastre balansul între trecut și prezent sub unghiul revizuirilor cele ce au în vedere, evident, nu doar colaboraționismul moral, ci și alterarea substanței operei literare? Ce s-a făcut, ce socotești că ar mai fi de făcut?
B.C.:Afurisită, spinoasă, păcătoasă întrebare. Numai moartea îi dă jos de pe podium pe cei care acolo s-au cocoțat, după decembrie ‘89. Că fiii lor, care le vor lua numaidecît locul, vor fi mai buni, e un rămășag căruia nu-i voi mai fi martor. Și nu mă deranjează. Este foarte, foarte greu ca într-o societate unde fidelitatea luase locul meritului, acesta să-și redobîndească rangul. Cîtă vreme Bulgaria rămîne pe ultimul loc, n-avem probleme. Problema alterării substanței literare pretinde un interviu de sine stătător. Oricum, ca unul care nu mai poate cuprinde întreaga arie a chestiunii, evit a-i încerca cu degetul fierbințeala. Despre starea sănătății literaturii, trimit la strigarea copilului: „mamă, vacii noastre nu-i e bine. Vine tata cu pielea în băț” (nu se putea să nu dau întro vulgaritate!).

G.G.: Te consideri un om religios?
B.C.: Da.

G.G.: Dragă domnule Barbu Cioculescu, ești unul dintre cei mai buni critici de poezie pe care i-am putut citi. N-ai vrea să-ți întrunești întrun volum (sau în mai multe) analizele de această speță?
B.C.: Sigur. Dar mai e timp.