Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Documente:
Barbu Brezianu de Filip-Lucian Iorga

La desferecarea de lume a Domnului Barbu Brezianu, putem încerca să ne consolăm gândindu-ne ce binecuvântare a fost să-i fim contemporani şi cât de multe ramuri cu rod bun au primit arborii destinelor noastre de la acest senior discret, a cărei prezenţă devenise aproape neverosimilă în lumea noastră grăbită, brutală şi nepăsătoare. Ne plângem, poate, prea des de lipsa modelelor care nu este, de cele mai multe ori, decât propria noastră lipsă de atenţie. Pentru că modelele autentice nu se livrează niciodată; ele au graţia şi modestia care îl defineau şi pe Domnul Barbu Brezianu. Aşa cum îi plăcea să spună, a apucat mirific de multe lucruri. A avut şansa să fie martor cheie şi actor important al istoriei şi vârstelor culturii româneşti din secolul trecut. Născut într-o veche familie boierească, a trecut prin două războaie mondiale (în cel de-al doilea, ca grefier pe frontul de Est); a studiat la Liceul Spiru Haret, unde l-a avut maestru pe Ion Barbu; a fost prieten apropiat al unor Constantin Noica, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Nicu Steinhardt, Arşavir Acterian; i-a cunoscut pe Regina Maria, George Enescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Octavian Goga; a fost poet şi magistrat; a îmbrăcat smoking-ul recepţiilor interbelice şi zeghea închisorilor politice comuniste; a fost cel mai important specialist român în opera lui Brâncuşi. A avut, probabil, din toate ingredientele sufleteşti exact atât cât îi trebuie unui om pentru a se desăvârşi: nobleţe, sensibilitate artistică, simţul dreptăţii, curaj, blândeţe, rigurozitate ştiinţifică, eleganţă existenţială. La urmă, toate se topiseră într-o bunătate care răspândea, generos, bucuria de a culege clipele preţioase ale fiecărei zile şi dragostea pentru frumuseţea din fiecare om. Ajuns la capătul călătoriei, Domnul Barbu Brezianu primise pacea inimii.

Atunci când ne va fi mai greu, atunci când vom fi gata să capitulăm va fi suficient să ne amintim că a existat pe lume Domnul Barbu Brezianu. Şi că am primit de la domnia-sa daruri pe care nu avem voie să nu le facem să rodească, mai ales că acum suntem mai bogaţi cu un înger, aşa cum aflăm chiar dintr-un vers scris de Domnul Barbu Brezianu: "Raiul are musafiri".

Am avut doi bunici foarte diferiţi. Primul, pe linie maternă, a fost militar: maiorul Eftimie Ulescu, cel care, la războiul de la 1877, a cucerit reduta Smârdan. Mama mea păstra sabia pe care i-o predase bunicului Osman-Paşa. Arma avea un mâner de fildeş cu argint; era seducătoare, un obiect tare frumos. Păcat că, la venirea comuniştilor la putere, ne-a fost confiscată şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea. Era o dovadă că bunicul meu a luptat victorios în războiul de la '77.
Bunicul patern a fost magistrat la Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Şi tata a fost consilier la aceeaşi Înaltă Curte... Pe linie paternă, mai sunt rudă îndepărtată cu Alexandru Macedonski, cu Grigore Tocilescu (am descoperit, pe o carte a tatei, dedicaţia: "Nepotului meu, Barbu Brezianu") sau cu Eustaţiu Sămeşescu, pe care l-am găsit, ca "ministru de rezbel", în două guverne. Bunica mea a participat la nunta lui I. L. Caragiale şi am găsit-o în ziarul "L'indépendence roumaine", într-o dare de seamă a cronicarului monden, Văcărescu-Claymoor. Şi el spunea că bunica a participat la nuntă, într-o toaletă de mătase neagră, că avea nişte pene... şi aşa mai departe. Un unchi al meu, Petre Ciorăneanu, a fost prefect al Poliţiei Capitalei în timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, partizan al lui Marghiloman, germanofil, care a fost ales şi senator conservator. Mare ziarist, a fost directorul ziarului "La Politique" şi a murit ca senator naţional-ţărănist şi ca director al ziarului "Dreptatea". Am fost rudă prin alianţă şi cu familia Asan. Prima mea soţie, Adina, era născută Asan. Ei au avut primul automobil din România, dar au cedat numărul Casei Regale, mulţumindu-se cu nr. 2...
Sunt bucureştean get-beget. Locuiam pe atunci într-o casă cu un singur etaj, lângă Cişmigiu, pe strada Progresului, la nr. 4. Când au venit zilele grele de după cel de-al doilea război mondial, ne-au băgat o grămadă de chiriaşi, fiecare în câte o cameră. Şi a venit un viclean negustor, tare bine informat, să cumpere casa. Ne-a oferit un preţ ispititor. A patra zi după ce am vândut casa, a venit stabilizarea şi toţi banii s-au spulberat. Am mai apucat totuşi - după o coadă la care mă ataşasem la 3 noaptea - să cumpăr cu ei o butelie de aragaz. Şmecherul ştia, pesemne, de stabilizare şi a profitat. Casa părintească din strada Progresului s-a transformat într-o butelie!

Bucureştiul tinereţii mele era mult mai curat şi mai liniştit. Nu erau zgomotul şi fumul maşinilor. Se auzea trapul cailor, se mergea cu trăsuri, iar iarna cu săniile cu zurgălăi. Era o frumuseţe să luneci cu sania.

Era o iarnă grea în 1916, cu o zăpadă de abia te puteai urni. Eram foarte speriat de nemţi, care ocupaseră deja Bucureştiul şi patrulau în preajma casei noastre de lângă Cişmigiu. Întâi am asistat la bombardarea Bucureştiului de către dirijabilele Zeppelin. Erau extraordinare, parcă erau nişte "havane", nişte trabucuri cereşti, noaptea fiind urmărite cu reflectoarele noastre. Şi era, în beznă, un foarte frumos spectacol de lumini. Pe vremea aceea nu erau sirene şi alarma era dată de clopotele bisericilor. Când veneau zeppelinele, toate clopotele nopţii sunau.

Îmi amintesc că, într-o zi, au venit nemţii să facă percheziţie la noi acasă. Nu ţin minte ce au vrut. Au bătut la uşă, eu m-am speriat şi m-am ascuns sub maşina de cusut, care era acoperită cu un linţoliu verde. Îi auzeam pe nemţi bodogănind, răstindu-se, urlând. Totuşi, ei nu ne-au confiscat sabia pe care ne-au furat-o, mai târziu, comuniştii.

Comandantul militar al Bucureştiului, cel care îl cucerise cu arme, era mareşalul von Mackensen. În fiecare dimineaţă, el îşi făcea o plimbare călare, de la Şosea până la Cercul Militar, însoţit de o escortă numeroasă: lângă el, aghiotantul; în faţă, trei călăreţi; în spate, alţi trei. L-am văzut, într-o zi, în dreptul Cercului Militar. Avea pe cap o căciulă uriaşă, cu un cap de mort în frunte. Foarte solemn şi impunător în ţinuta lui, mai ales că era încadrat de atâţia călăreţi.

M-am bucurat enorm să văd realizat idealul Marii Uniri, sub domnia Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria şi sub îndrumarea fermă a lui Ionel Brătianu. Să vezi un ideal care se împlineşte şi să trăieşti istoria. Nu-ţi vine să crezi că te afli în faţa unui ideal împlinit. E de domeniul miracolului istoric. Sentimentul este răscolitor, chiar dacă eşti numai figurant.

Clasele primare le-am făcut, în particular, la Craiova. Apoi am fost, ani de zile, elev al Liceului "Spiru Haret" din Bucureşti, în care am avut norocul să mă aflu într-o ambianţă excepţională: coleg de bancă cu Arşavir Acterian, în aceeaşi clasă cu Constantin Noica, cu Nelu Valjan. Noi eram puţini la număr la liceu, liceul era mic. Localul era ca o administraţie financiară, cu un singur etaj, ca o casă boierească. Semăna mai mult cu o percepţie, decât cu un liceu. Era pe strada Scaune, nu departe de strada Batiştei. Locul în care se află actualmente Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental era, odinioară, doar un mare maidan pe care noi jucam oina, leapşa, fel de fel de jocuri. Pe vremea aceea, liceul era împărţit în clasa reală - matematicienii, cei care doreau să devină ingineri sau să practice alte meserii lucrative şi clasa modernă ­­- idealiştii, sau "leneşii", cum eram şi eu - la care se făcea foarte puţină matematică şi foarte multă latină şi literatură.

A fost o fericire faptul că liceul ne-a consolidat prietenii pe viaţă. Eram coleg cu Mircea Eliade, mai mare cu două clase. El întârzia de multe ori la ore, fiindcă îşi petrecea nopţile citind tare multe cărţi. În recreaţii, noi îl ascultam; era de o mare locvacitate, de o mare prietenie. Ne învăţa de pe atunci că opera unui autor important trebuie citită în întregime, că nu trebuie să sărim de la unul la altul. Să-i citim pe Balzac, pe Pascal, integral. Aşa proceda el şi ne îndruma şi pe noi. Citea şi noaptea şi ne spunea cum lungea el timpul: se culca târziu, pe la trei-patru dimineaţa şi punea ceasul mai devreme. De aceea, se trezea greu şi întârzia la liceu. Odată, a întârziat (era rău dacă întârziam!) şi a intrat pe geam în clasa lui, care era la parter. Dar a fost prins şi pedepsit. A făcut vâlvă. L-am cunoscut pe Mircea Eliade în intimitatea lui liceană, înainte de a deveni celebru, după întoarcerea din India.

Dragul Arşavir era cu noi în clasă. Fratele lui, Haig Acterian, era cu câţiva ani mai mare. Acterienii au fost o familie înzestrată. Cel mai modest, cel mai de bună calitate era Arşavir. Bietul Haig nu a trăit mult. A murit în război, pe frontul de est, ca şi poetul Emil Gulian. A fost poet, regizor şi eminent teatrolog. Iar Jeni, sora lui Arşavir şi a lui Haig, era sclipitor de inteligentă, a făcut regie de teatru dar, sărăcuţa, a lovit-o cancerul şi s-a prăpădit devreme. Sunt fascinante şi nemaipomenit de sincere memoriile pe care le-a scris. Foarte interesantă toată traiectoria personalităţii ei.

Noica era un monden. N-avea veleităţi decât de poet şi n-aş fi crezut atunci că va ajunge un imens filosof. E adevărat că era foarte... tocilar, făcea poezii publicate în "Vlăstarul". Semnând "A. C. Ion", a scris şi prologul în versuri al revistei, numit Un liceu model, jucat şi la vechiul Teatru Naţional.

La liceu îi mai aveam colegi pe fraţii Ciorănescu, pe Sandi Elian, pe Marcel Avramescu, care a scris în "Literatorul", sub pseudonimul "Ionatan X Uranus", pe urmă s-a făcut preot ortodox, pe urmă s-a făcut budist. A avut un zig-zag foarte interesant. Mai eram coleg cu Radu Sighireanu, mult mai talentat decât mine, decât Noica, decât Arşavir; din păcate, el a murit de timpuriu şi nu a apucat să se afirme. A publicat doar două-trei poezii, în "Biletele de papagal" ale lui Arghezi.

Şi Nicu Steinhardt era, în perioada liceului, cu totul altfel decât te-ai putea aştepta. Era monden, avea spiritul ăsta iudaic, foarte vioi, cu mult haz. În puşcărie s-a petrecut marea lui metamorfoză. Omul se schimbă adesea datorită evenimentelor. Se petrec metamorfoze grave. Fără să vrei, eşti contaminat, în rău ori în bine, uneori chiar pieri...

Am fost foarte bun prieten şi cu Eugen Ionescu. El învăţa la Liceul Sf. Sava, dar a debutat, odată cu mine, şi tot cu o poezie, într-un număr al "Vlăstarului": Ionescu Eugen, clasa a VIII-a, Liceul Sf. Sava. I-a trimis poezii şi lui Arghezi, la "Bilete de papagal", în trei-patru numere. Pe urmă, Eugen, văzând că Arghezi are şi părţi negative, l-a atacat violent în Nu, carte curajos premiată, în 1934. Era foarte năzdrăvan, Eugen. De o inteligenţă deosebită şi avea spiritul ăsta al contradicţiei.

Sigur că l-am cunoscut bine şi pe Emil Cioran. S-a întâmplat să fiu la Paris chiar în ziua în care s-a prăpădit. Bineînţeles că am luat parte la înmormântare. Am fost întâi la biserică, apoi la cimitirul Montparnasse, toată floarea: academicieni, scriitori... O înmormântare emoţionantă. Şi când erau gata să-l îngroape şi se aruncau bulgării, am simţit nevoia să vorbesc şi eu, din partea generaţiei lui. Am bolborosit câteva cuvinte, în franţuzeşte. A fost singurul omagiu venit din Bucureştiul tinereţii lui. Mi-am făcut o datorie de vechi prieten. Mi-l amintesc ca pe un tânăr vulcanic, învolburat, uneori fioros. Petrecea ore întregi în biblioteca Fundaţiei Carol I, unde îşi avea locul. Din păcate, el a fost contaminat de Mişcarea Legionară. Ca şi Noica, şi fraţii Acterian. Numai Eugen Ionescu şi cu mine nu simpatizam cu legionarii. Totuşi, am rămas cu toţii prieteni. Doar pe Cioran l-am ocolit în perioada aceea. Dar cu Noica şi cu Arşavir nu am stricat deloc relaţiile. Eugen şi cu mine eram, însă, indignaţi de schimbarea asta. Eugen îl iubea tare mult pe Arşavir, fiindu-i cel mai bun prieten. L-a durut imens legionarismul lui; au rămas, totuşi, foarte buni prieteni, şi până la sfârşitul vieţii. A fost multă frăţietate de bună calitate. Neuitaţi ani frumoşi...

Nu trebuie nicidecum uitat faptul că am avut şi nişte profesori de cea mai înaltă calitate... Am avut privilegiul să vină, la Spiru Haret, Dan Barbilian ca suplinitor (fiindcă se îmbolnăvise profesorul de matematici). A suplinit într-un mod magnific, fiindcă şi-a dat seama că la algebră suntem nişte ageamii şi ne-a fixat, la fiecare, câte o problemă, pentru a ne putea da notă de trecere. Mai ales că toţi colaboram la revista "Vlăstarul". În felul ăsta ne-am înfrăţit şi lecţiile lui de matematică erau ore de poezie. Odată ne-a rugat să tăcem, să nu facem scandal. Scria un articol pe care, mai pe urmă, ni l-a citit: polemica lui cu Tudor Arghezi. El scria la catedră, noi abia şopteam. A fost o atmosferă literar-intimă care ne-a marcat. Poeziile lui Noica, poetul en-titre al clasei, nu i-au plăcut lui Ion Barbu. În schimb, i-au plăcut, cu drept cuvânt, cele ale lui Radu Sighireanu.

Tot în anii liceului, datorită revistei "Vlăstarul", pe care trebuia s-o animăm, mi-a venit, într-o zi, poftă să fac şi eu o poezie, dar nu ştiu cum s-a întâmplat. Nu-mi dau seama. Nu ţine de miracol, dar totuşi ţine de ceva care nu poate fi definit. Dintre scriitori mi-au plăcut Ion Barbu, Creangă, într-o măsură Sadoveanu... Apoi francezii Apollinaire, Rimbaud. Sunt prea mulţi... Balzac mi-a plăcut mai puţin, ca cititor, dar a început să-mi placă atunci când am fost obligat să-l traduc, după război (în 1956 a apărut un volum de peste 600 de pagini, la ESPLA). Am intrat, abia atunci, în miezul literaturii lui.

Vacanţele mi le petreceam la moşie. Lângă Mizil, celebra urbe în care oprea şi acceleratul, după satul Baba Ana, se afla Gradişte, vechea moşie a familiei Sămeşescu. Erau trei surori (printre care şi mama), fiicele maiorului Eftimie Ulescu, şi au împărţit moşia, fiecare luând câte 50 de pogoane. Alte vacanţe, în preajma bacalaureatului, le-am petrecut la moşia Silviei Lehliu (născută Lecca), ea fiindu-mi nu numai naşă, dar şi soţia unchiului Constantin Lehliu, care era bun prieten al lui Mateiu Caragiale.

Eu, împreună cu Noica, am fost chiar mondeni. Mergeam la baluri, dansam, îmbrăcaţi în smoking sau frac. Noica fuma... şi la lulea. Se găsesc lucruri bune în fiece modă. Nu trebuie să fii exclusivist şi să te aşezi pe un calapod. Calapoadele sunt uricioase. Trebuie să ai deschidere în mai multe laturi. E un lucru de mari nuanţe. Moda, în general, nu trebuie otova condamnată. Doar stridenţa este dezagreabilă, atunci când sunt întrecute limitele bunei-cuviinţe şi moda devine o mitocănie rebarbativă. Trebuie păstrată o cumpănă şi în modă, şi în artă. Şi, mai ales, în viaţa de toate zilele şi... nopţile.

Am făcut Facultatea de Drept, împreună cu Arşavir, cu fiul lui Anibal Teodorescu, şi cu Vladimir Boantă (cu care aveam să mă reîntâlnesc la Canalul Midia). Am avut un profesor extraordinar, genial, scăpărător: Istrate Micescu, mort şi el în puşcărie. Pentru lucrarea de licenţă am lucrat la moşia lui Dinu Noica, la Chiriac...

Am fost şef de cabinet la Ministerul de Interne, în timpul mandatului lui Alexandru Vaida-Voevod. Ca magistrat, am debutat la Piteşti. Apoi am fost avansat şi mutat la Turda. Pe urmă am fost transferat la Bucureşti, la Judecătoria Contravenţională a Prefecturii de Poliţie. Astăzi, ideea de Justiţie o văd cam... mălăiaţă, nu ştiu! Domnule, evenimente aşa de grave, cum au fost revoluţia ori mineriadele, nu sunt încă soluţionate. Procesele trenează, se lungesc toate ca o peltea orientală. E de neconceput! Sunt crime, sunt delicte dovedite. Ei bine...

Între cele două războaie am colaborat la o serie de publicaţii culturale. La revista "Acţiune şi reacţiune" era o mare cordialitate şi nu se vedea nici o diferenţă între noi, nişte blanc-bec-uri şi învăţaţi, cum era Mircea Vulcănescu, veritabil spirit creştin, intelectual de o mare rigoare, care ar trebui redescoperit. În plus, Petru Comarnescu, un alt mare animator. La "Ultima oră" căutam în fiecare zi subiecte pentru pagina culturală (pagina a II-a). Era foarte greu de hrănit cotidian o pagină culturală întreagă. Erau acolo Comarnescu, Jianu şi noi, ajutoarele lor tinere. Totuşi reuşeam, veneam cu idei. Odată am alcătuit o pagină închinată lui Alexandru Davila, autorul lui Vlaicu-Vodă, bătrân, bolnav şi uitat. O altă pagină lui Blaga. Ionel Jianu era un om aşa de generos şi de bun! Un evreu minunat şi binefăcător. Relaţiile cu evreii erau absolut fireşti, nu făceam nici o diferenţă. Legionarii au răscolit puţin lucrurile, dar asta nu ne-a atins pe noi. N-am fost defel molipsiţi. Am mai publicat la "Revista Fundaţiilor Regale", unde era unul dintre cei mai de seamă critici şi esteţi literari, Paul Zarifopol. Acolo mi-au apărut, în chiar primele numere, poezii şi un eseu despre Anton Pann, care i-au plăcut foarte mult lui Zarifopol, pe care l-am cunoscut scurtă vreme. Era un om de o calitate extraordinară, îţi dai seama şi din scrierile lui. Ca facies, ca aspect, ca sobrietate, semăna cu André Gide. Eu m-am bucurat de preţuirea lui aşa, în mod incredibil. Sunt foarte mândru că am colaborat, şi cu versuri şi cu proză, la revista "Contimporanul", cea mai importantă revistă română de avangardă, condusă de Ion Vinea şi Marcel Iancu. Vinea, iată un poet care îmi plăcea foarte mult. Era şi un gazetar extraordinar. Pe Marcel Iancu l-am admirat ca arhitect şi ca grafician. Şi el m-a ocrotit şi m-a publicat de mai multe ori acolo, cu versuri şi proză.

Împreună cu Bob Ciomac făceam un ziar de familie, care se numea Răcnetul Carpaţilor. Era un fel de pamflet. Îl criticam pe unul, pe altul, îl necăjeam, îl sâcâiam. Bob era foarte talentat şi făcea desene precise şi pline de haz. Umorul m-a însoţit întotdeauna; dacă n-ar fi fost asta, ne-am fi prăbuşit în cine ştie ce râpă... Tot cu Bob Ciomac făcusem şi un "partid" care, parafrazând un altul, se numea "Totul pentru cai"! Eu am călărit şi am făcut armata la roşiori, la Regimentul 4 Roşiori "Regina Maria". Am şi defilat cu o lance în mână şi cu căciulă pe cap.

(urmare din pag. 17)

iind magistrat, aveam grad numai de sergent şi, în timpul războiului, am fost mobilizat, ca grefier, la Odessa. Superb oraş, Odessa! Croit şi clădit de un nepot al cardinalului Richelieu. Un oraş împărătesc, cu nişte scări de marmură ce coboară până la Marea Neagră, o frumuseţe! Curtea Marţială era într-un palat de tip aristocratic francez; alături era un alt palat, al comandantului, generalul Glogoveanu, dintr-o mare familie oltenească. Şi, în­tr-o zi, generalului i-a fost anunţat că vrea să-i vorbească o rusoaică, o babuşcă. Generalul a zis: "Ce vrea baba?
Hai, adu-o aici, s-o văd!" Cu tălmaci, bătrâna îl aver­tiza pe comandant că Odessa era minată de sovietici. Ea ştia că şi Co­man­damentul era minat. Oraşul era plin de subterane. Glogoveanu s-a înfuriat: "Ce, lasă-mă cu prostiile astea!

Daţi-o afară!". N-au trecut două zile şi o explozie uriaşă a aruncat tot Comandamentul în aer. Unde eram noi, toate geamurile s-au făcut ţăndări. A fost ca şi cum ar fi căzut o bombă. Generalul, precum şi tot anturajul, au fost pulverizaţi; au murit o mulţime de-ai noştri. Mareşalul Antonescu s-a făcut foc de supărare şi a ordonat să fie imediat spânzuraţi 20 de ruşi. S-a executat ordinul şi, a doua zi, în castanii bătrâni, de-a lungul bulevardului acela superb al Odessei, atârna spânzurat câte un biet osândit. Erau inocenţi, luaţi aşa la grămadă. Am fost martor al acestei oribile acţiuni.

După război, am sperat o perioadă că se va reveni la normal. N-am ştiut de pactele secrete, care ne-au sacrificat. Măcar dacă ştiam pactul! Eram odată în vizită la Arghezi, la Mărţişor. Noi tot speram să vină americanii. Şi Arghezi spunea: "Simt că vin americanii! Am pus urechea la pământ şi am auzit că s-apropie americanii!" Dar a fost un basm... Arghezi, iată alt poet pentru a cărui operă, de asemeni, am o mare admiraţie şi care mi-a prefaţat o plachetă dedicată lui Tonitza.

A urmat arestarea. Eram o "bestie moşierească"! La Capul Midia se lucra 12 ore pe zi: de la şase dimineaţa, până seara, la şase; ne duceau şi ne aduceau înapoi cu un tren. Fiecare ceremonie avea mai mult de jumătate de oră de pregătire: ne numărau şi la dus şi la întors, să nu cumva să piară vreunul şi, cum nu ştiau să numere bine, mai greşeau numărătoarea... Ziua era groaznică: soare, praf, fiind strict supravegheaţi în timp ce loveam cu târnăcopul sau căram pietre cu roaba. Eram robi la roabă... Gardianul stătea sus, pe mal şi, cum vedea pe vreunul că stă, lua un bolovan şi arunca spre el. De la înălţime, piatra căpăta pondere şi, dacă lovea pe cineva în cap, îl putea răni serios.

Noaptea era, însă, foarte frumos când, la reflectoare, nu ne mai supravegheau decât parţial. Eram acolo împreună cu un prieten, Petru Manoliu, scriitor de foarte bună calitate; lucram împreună, unul lângă altul. Noaptea era feerică. Noi, orăşenii, nu ne dăm seama cât de vie este bolta cerească: tot cerul se roteşte într-o perpetuă şi lentă mişcare... Carul Mare, Carul Mic, Luceafărul de Dimineaţă. Când e senin, bineînţeles; şi erau nopţi senine şi frumoase, vedeam marea, vedeam portul Constanţa iluminat feeric, parcă era la Hollywood.


Când m-am întors de la "Canal", norocul meu a fost că, datorită prieteniei tatălui meu cu Jean Al. Steriade şi a pictorului cu profesorul Oprescu, acesta m-a angajat la Institutul de Istoria Artei, cu jumătate de normă. S-a nimerit ca, tocmai atunci, profesorul Oprescu să înfiinţeze revista "Studii şi cercetări de istoria artei", la care m-a numit secretar de redacţie.

Chiar şi înainte de activitatea de la Institutul de Istoria Artei al Academiei fusesem preocupat de istoria artei. În primul rând, în perioada liceului şi ulterior am făcut cronică de artă. Apoi, m-am aflat în preajma unor esteticieni precum Ionel Jianu, Petru Comarnescu şi un alt admirabil prieten şi excelent istoric de artă, Aurel Broşteanu, fost şi el magistrat, un mare modest. Cred că dintre criticii interbelici, el a fost cel mai serios, cel mai sobru. Critica de artă e o judecată: îţi place sau nu-ţi place lucrarea. Apoi, de ce nu îţi place ori de ce te farmecă. Trebuie să argumentezi. Nu ajunge să dai verdicte.
Şi am avut norocul, în epoca în care eram încă magistrat, să descopăr, datorită unor circumstanţe fericite, un carnet de schiţe al lui Andreescu. Ionel Jianu tocmai scotea atunci o admirabilă revistă, "Lumină şi coloare", din care au apărut doar trei numere. A publicat acolo descoperirea desenelor lui Andreescu, neştiute, necunoscute până atunci.

Am publicat Corespondenţa lui Tonitza şi a ieşit o carte foarte serioasă şi trainică. Am alcătuit-o împreună cu soţia mea, Irina, şi a fost o muncă foarte laborioasă. Corespondenţa dintre Pallady şi Matisse este alt capitol foarte interesant. Dar preocuparea mea principală rămâne Brâncuşi. Totul a pornit din perioada de la Institutul de Istoria Artei. Atunci am văzut, cu multă durere, că Brâncuşi era aproape necunoscut în România. Mi-am zis: nu se poate chiar aşa! Şi am început să cercetez în ce ani a expus el la Bucureşti, ce expoziţii a avut la Tinerimea Artistică, la Ateneul Român şi, găsind data, am început să caut şi să puric toată presa din jurul datei respective: Universul, Dimineaţa, Adevărul, revistele literare. Şi, spre mare bucurie, am găsit o mulţime de referiri. A fost o muncă destul de grea, căutarea aceasta, dar mi-a adus uriaşe bucurii.

"Le bon gout" este ceva inefabil şi greu de definit. Ţine şi de educaţie, şi de experienţă, şi de sobrietate, dar este dincolo de ele. Este, în orice caz, contrariul mitocăniei. La fel, bunul-simţ. Sunt lucruri foarte nuanţate, greu de definit. Dacă ai bun-gust, acel simţ inefabil de care pomeneam, poţi recunoaşte stridenţa, kitsch-ul, ba chiar şi bădărănia şi te poţi feri de ele. Nu care cumva să te molipsească.

Cel spre care am privit mereu a fost Dumnezeu! El ştie ce face, ce drege, ştie cum trebuie să se şi termine, când să pornească şi când să se întrerupă... Mie nu-mi vine să cred că am apucat atâtea lucruri. Feeric de multe!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara