Ani de zile, am nutrit iluzia că istoria decorativă predată în şcoli, că stilul propagandist de a prezenta evenimentele trecutului erau o creaţie a comunismului. Etapa formării mele a concis cu ecloziunea naţional-bolşevismului, cu goana disperată după priorităţi şi întâietăţi româneşti. Din zorii Antichităţii, până la naşterea la Scorniceşti a lui Ceauşescu trebuia să avem o istorie permanent triumfătoare, acut expresivă şi violent curajoasă, alcătuită din figuri una şi una - un fel de sfinţi ce nu ezitau să ia în mână spada pentru a apăra brazda strămoşească...
Ulterior, am constatat că istoriografia şi ideologia comunistă nu inventaseră nimic. Stilul bombastic, lăudăroşenia calpă, lipsa de logică şi credibilitate erau apanaje ale "marii şcoli istorice" din veacul al nouăspreze­celea şi continuată până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Nu-mi trece prin minte să contest meritele acestor istorici. Unii dintre ei - precum Iorga - sunt absolut geniali, posesorii unei ştiinţe şi ai unui talent literar colosale. Alţii, precum Xenopol şi Pârvan, s-au dovedit capabili de mari construcţii intelectuale ce te copleşesc prin ştiinţa de a controla o imensă masă de informaţii şi documente. Cu toate acestea, istoria noastră continua să fie privită drept un lanţ (eventual tricolor) de triumfuri şi sărbătoriri, în care câte un cuvânt mai nefericit tulbură muzicalitatea astrală a discursului istoric-standard.
Aşa cum Ceauşescu era întruparea unui Zelea-Codreanu mai guraliv şi mai puţin chipeş, istoricii din vremea lui au luat măştile carnavalesc-hidoase ale unui cor de lăudători ai "gliei" şi isprăvilor unice ale strămoşilor. Nu tu dramă, nu tu durere - doar victorie după victorie, până la apoteoza întrupată în Gângavul de la Scorniceşti. Cui a folosit acest şir neîntrerupt de laude de sine? Evident, celor care le produceau! Buna orientare pe şinele ideologiei de partid te ducea la conducerea unei catedre universitare sau te propulsa direct în fotoliul de academician. Chiar şi pe vremea lui Eugen Simion, istoricii intraţi sub pulpana academică proveneau exclusiv din rândul celor care plătiseră, sub o formă sau alta, obolul viziunii ideologice asupra istoriei ţării: de la patriotismul deşănţat, la ideologizarea argumentelor istorice, la intrarea în bătălii cu iz mai mult sau mai puţin naţionalist.
(În paranteză fie spus, oricine-şi găseşte timpul să parcurgă cele "100 de istorioare cu istoricii Epocii de Aur", o carte de-un haz nebun, scrisă de Radu Constanti­nescu, va avea o imagine panoramică a actorilor care-au transformat istoria României într-un soi de bâlci în care valorile se stabileau după criteriul exagerării maxime. Veţi înţelege mai bine mecanismele promovării şi abilitării unor personaje al căror loc ar fi trebuit să rămână mai degrabă pe la catedrele şcolilor de ţară, decât în înalte instituţii de cercetare şi învăţământ. De la "trepăduşul" Dan Berindei, la "băcanul serviabil" Emil Condurachi, la omul "cu frică de superiori" şi "supunere faţă de grade" Florin Constantiniu, la "piculina care încearcă să acopere un răget de trombon", Constantin Giurescu, la autorul de teorii "găunoase şi puerile", Răzvan Theodorescu, o întreagă galerie de slujbaşi ai ideologiei comuniste s-au culcuşit în locurile de onoare ale istoriei româneşti.)
Gândurile de mai sus mi-au fost suscitate - prin opoziţie - de lectura a două cărţi de istorie apărute recent. Prima, Jurnalul regelui Carol I al României (editura Polirom, 2007), cuprinde însemnările zilnice dintre anii 1881-1887 şi constituie partea întâi al unei lucrări vaste, ce se va întinde pe parcursul mai multor volume. A doua este o interpretare îndrăzneaţă asupra întemeierii primului stat feudal românesc, datorată lui Neagu Djuvara şi intitulată Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile ţării Româneşti (editura Humanitas, 2007). Fiecare, în felul său, este o lucrare senzaţională. Jurnalul lui Carol I constituie o inestimabilă sursă de informaţii asupra unei perioade istorice frământate. Notaţia sumară, precisă, cu obsesia obiectivităţii, poate deveni un izvor de inspiraţie pentru cercetătorii epocii, care vor găsi confirmări sau infirmări ale unor ipoteze rămase în suspensie în absenţa unor documente de acest calibru.
Într-un anumit sens, Jurnalul pare a fi opera unui maniac. Regele nu se abate sub nici un pretext de la reperele zilnice stabilite cu precizie: descrierea vremii, notarea ritualurilor obligatorii ("baie şi mic dejun"), întâlniri cu politicieni, audienţe şi lecturi, consemnarea micilor întâmplări ale vieţii de familie. Pentru Carol, jurnalul reprezenta doar scheletul viitoarelor opere memorialistice, un aide-mémoire ce nu depăşea ambiţiile unei scrieri de şantier. De aceea, el cuprinde foarte puţine reflecţii şi aproape nici un fel de judecaţi de valoare.
Într-o doctă prefaţă, îngrijitorul ediţiei, Vasile Docea, reface traseul acestui jurnal rămas inedit vreme de aproape un veac. Istoria şi istoriile pe care le ascunde sunt, la rândul lor, pasionante, lăsând loc imaginaţiei să umple goluri pe care notaţiile lapidare ale regelui le suscită din plin. Absenţa intenţionalităţii în redactare conferă scrierii un caracter de obiectivitate şi expresivitate care vor trebui consemnate ca atare. "Autorul nu urmăreşte o idee anume, ci redă cu fidelitate fapte din viaţa zilnică. Aprecierile personale şi comentariile, care ar putea da seama mai bine de gândurile regelui sunt destul de rare, iar atunci când apar, se reduc la câteva cuvinte", notează editorul.
Însă tocmai concentrarea şi comprimarea însemnărilor constituie marele atu al jurnalului. Rămânând la nivelul consemnării albe, din care subiectivitatea lipseşte cu desăvârşire, avem senzaţia că participăm direct la evenimente istorice de-o implacabilă obiectivitate. Personalitatea autorului răzbate, însă, cu o forţă colosală, de stăpân îngăduitor peste o lume în care intemperiile naturii şi cele ale vieţii politice se calmează sub bagheta vizionarului ce discerne în măruntele întâmplări zilnice grăuntele de aur ce va luci ulterior într-o mare construcţie istorică.
Din cu totul alt spaţiu, al discursului istoric polemic, vine cartea lui Neagu Djuvara. Înotând contra curentului, istoricul propune o ipoteză şocantă privitoare la întemeierea primului stat medieval românesc. Deşi ideea nu e cu totul nouă (ea apare, într-o formă voalată, la Iorga, în deceniul al treilea al veacului trecut), Neagu Djuvara e primul istoric de anvergură decis să se ridice împotriva unei întregi tradiţii istoriografice. Documentele aduse în dis­cu­ţie nu sunt noi. Nouă e viziunea în care sunt interpretate. Şi anume, recurgând la analogii şi cutume istorice, la o logică a evoluţiei zonale şi, nu în ultimul rând, la plau­zi­bi­litatea evenimentelor. Pentru şcoala istoriografică ro­mânească, naşterea poporului român şi, implicit, a for­maţiunilor statale de după anul 1000, direct din Imperiul Roman, a jucat un rol mai degrabă de ideologie şi politică, decât de realitate istorică acoperită de documente. Ipoteza că în cristalizarea statului medieval romînesc cumanii au avut o partitură decisivă e, desigur, menită să işte controverse şi să creeze perplexitate. Mizând pe cartea "barbarului bun", a străinului capabil să aglutineze forţele politice locale, cartea lui Neagu Djuvara va irita multă lume. Cum, nu mai suntem urmaşii Romei, se vor stropşi naţionaliştii de serviciu. Nu descindem direct din Traian şi Decebal? A fost nevoie de-o obscură căpetenie cumană pentru a demara procesul istoric al întemeierii ţării Româneşti? Aşa ceva e inacceptabil. Le înţeleg neliniştea. Dar dacă lucrurile au stat chiar aşa?!
Abia încheiasem de scris acest articol, când am aflat că dl. Djuvara, acest ultim mare boier român, nu mai are unde să locuiască. E vorba de un om de nouăzeci şi unu de ani, într-o ţară în care sute de lepre din zona politicului ocupă abuziv case boiereşti şi în care un Dan Iosif ameninţă cu împuşcarea pe oricine-ar îndrăzni să aplice legea. Mai merita, oare, să "descălecăm" din stadiul de barbari, pentru a ne închega într-o formaţiune statală de sine stătătoare, dacă după o mie de ani am rămas tot în stadiul de cruzime şi nesimţire al triburilor migratoare? Unde eşti tu, Negru-Vodă?...