Sunt veri binecuvântate. Ca cea de la Avignon din anul acesta. Vară a împlinirii. Ediţia 2008 a oferit o imagine complexă? şi constant derutantă? a scenei moderne care, de astă dată, a propus nu doar pariuri radicale, ca în alţi ani, ci şi împliniri esenţiale. De aici provine diferenţa. Exigenţa celor doi directori, Vincent Baudriller şi Hortense Archambault, a rămas mereu aceeaşi, dar acum spectacolele prezentate i-au adus confirmarea deplină.
Sub semnul lui Dante
Romeo Castellucci a fost unul din cei doi artişti asociaţi ai Festivalului. Plastician şi om de teatru, el şi grupul său Raffaello Sanzio au propus forme vizuale inedite, forme orfane; îmi place să le numesc, căci ele sunt inedite, ireductibile la un singur domeniu, teatru sau arte plastice. Forme stranii, vizibile niciunde altundeva. Acum el a realizat adevărate poeme plastice inspirate de Divina Comedie.
Infernul în Curtea Palatului Papilor debutează prin apariţia solitară a artistului care-şi spune numele, apoi îşi pune un costum de protecţie în timp ce o haită de cîini negri se năpustesc asupra lui. Secvenţă violentă. Intrare în infern la persoana I : Castellucci se asimilează lui Dante. Experienţa canonică a marelui italian se converteşte în experienţă biografică unde, ca şi în celebra expediţie, etapele se succed, unele mai teribile ca altele. Copii închişi intr-o cameră de plastic transparentă, un pian în flăcări, imagini intense şi memorabile dar Castellucci inversează demersul dantesc şi coborîrii originale îi opune ascensiunea vertiginoasă, realizată sub ochii noştri, a unui alpinist ce escaladează zidul accidentat al Palatului Papilor. Nu atît performanţa, cît sensul ei contează : ceea ce la Dante e avansare spre jos, infern profund, aici devine şansă de înălţare. Durerea e pedeapsă, dar în acelaşi timp şi perspectivă de ameliorare. Acesta e sensul pe care l-am acordat eu neuitatului debut al Infernului care se conclude enigmatic cu apariţia lui Andy Warhol, popă al culturii pop, pe care Castellucci îl asimilează unui Virgil personal, celebrul ghid al poetului florentin. ŤDe ce?ť îl întreb perplex. ŤPentru că azi infernul e suprafaţa!ť Răspuns simptomatic de un scepticism care mă tulbură: faptul de a nici măcar putea coborî către Infern, acesta e infernul!
Al doilea episod, genial, e Purgatoriul. Acum o mică istorie se înfiripă. O familie burgheză redusă la o fericire stereotipată - frază standard, gesturi programate - basculează în tragic în urma unei scene de pedofilie a tatălui care-şi violează copilul. Nu vedem nimic pe imensa scenă goală, doar, din exterior, se aud strigăte alarmate şi gemete oribile. Adevarată tragedie sonoră care basculează apoi în voiaj vizual căci copilul, cu hainele sfîşiate, se instalează în faţa unui ecran pe care se succed imagini, flori şi peisaje ce se ofilesc, se întunecă. El e redus la privirea unui univers exterior public dezvăluit şi astfel noi urmărim stupefiaţi efectele traumei. Apoi copilul devenit adult îşi regăseşte tatăl. Nu pentru a-l condamna, ci pentru a-l ierta. Fiecare, în felul lui, a traversat Purgatoriul.
La capăt de parcurs, Paradisul. în inima unei biserici abandonate, doar o imagine îndepărtată şi enigmatică - un vapor indepărtat - se detaşează pe suprafaţa unei ape, tulburată ciclic de o cortină care-i proiectează stropii pe spectatorii astfel parcă Ťbotezaţiť. Aghiazmă a iertării, preţ al răscumpărării, acces intrevăzut la un Paradis rămas inaccesibil. De la cîinii iniţiali, la picăturile ultime - acesta-i drumul Divinei Comedii a lui Castellucci.
Pînă acum cuvintele lui Dante nu le-am auzit, dar Valérie Dréville - cealaltă artistă asociată, a organizat o lectură a poemului. Şi astfel în Palatul Papilor au răsunat versurile inspirate ale poetului graţie unor actori de excepţie confruntaţi cu rafalele de vînt al mistralului, vînt redutabil al Avignon-ului. Printre ei circulă, graţioasă şi inspirată, Valérie Dréville ce ne-a apărut la toţi ca un dublu scenic al Beatricei, iubita mitică, absentă în versiunea lui Castellucci. Astfel, la miezul nopţii, într-un public înfrigurat, se împlinea alianţa dintre vorbe şi imagini.
Sub semnul lui Shakespeare
Hamlet, fiecare dată suscită aceeaşi aşteptare. El e o întrebare! Şi răspunsul unui mare regizor interesează, convinşi fiind că dacă el nu va epuiza opera, va propune cel puţin o ipoteză proprie. Ca şi Thomas Ostermeier acuma. într-o traducere nouă, după tăieturi multiple care nu afectează însă inteligibilitatea naraţiunii, regizorul face apel la o distribuţie limitată la şapte actori doar. Şi pentru a evita decepţia celor reduşi la roluri minore, şi pentru a degaja raporturi secrete între personaje.
Astfel, acelaşi actor interpretează pe Hamlet tatăl şi pe Claudius uzurpatorul, tot aşa cum Gertrude şi Ofelia, două ipostaze ale femeii, sunt jucate de aceeaşi actriţă.
Procedeul seduce, dar cîteodată conduce şi la impasuri flagrante, ca în scena teatrului în teatru. Hamlet e aici (aşa cum şi-l dorea de mult Alexa Visarion, singurul care mi-a vorbit astfel despre el) un prinţ destul de gras, nicicum caustic, un prinţ bufon, nicicum melancolic. Un personaj comun, dar puternic, înspăimîntat uneori de sarcina ce-i revine şi care îşi caută ajutor refugiindu-se uneori chiar în public, un tînăr banal, dar violent! Gata să vă bată sau să capituleze brutal, un erou derutat! Dar ceea ce rămîne de neuitat din acest Hamlet e debutul: Ostermeier imaginează înmormîntarea tatălui ca o scenă macabră unde sicriul nu intră în groapă şi cioclii şi-l dispută stîngaci.
în inima nopţii, sub o ploaie realizată în mod explicit teatral, ceremonia eşuează în mascaradă sinistră, iar apoi, imediat, cu ocazia festivităţilor, Claudius se îmbată şi capul îi cade în farfurie pentru a se ridica apoi, cu fruntea însîngerată şi a deveni fantoma ce reclamă răzbunare. Extraordinară, exemplară schimbare de rol, tot aşa cum interpreta Gertrudei îşi va scoate peruca pentru a se metamorfoza în Ofelia. Un singur corp pentru identităţi multiple!
Finalul capătă de asemeni o intensitate unică. Momentul duelului combină curajul de a adopta orice armă - Hamlet, enervat, ia chiar o lopată - şi rezistenţa combatanţilor. Duel nesfîrşit, prelungit pînă la epuizare, duel excesiv care se termină cu moartea prinţului. Dar aici, el nu-şi murmură melancolic ultima replică, ci în picioare, vertical, Hamlet proiectează înspre noi, reuniţi în Curtea Palatului: restul e tăcere. Din constat personal, replica devine astfel testament filozofic. La tăcere se ajunge murind, dar totodată astfel obţinem şi binefacerea odihnei. Tăcerea ca preţ al luptei! în noaptea Avignon-ului i-am resimţit impactul!
"Tragediile romane" au fost celălalt mare, şi poate chiar mai original, eveniment shakespearian. Ivo van Have, regizor flamand încă neapreciat la valoarea lui, a reunit într-un spectacol de şase ore, Iulius Cezar, Coriolan, Antonio şi Cleopatra. Ineditul proiectului provine din punerea în scenă a relaţiei spectacol/public. Acesta din urmă poate - e chiar invitat! - să traverseze spaţiul de joc unde, cel mai adesea, e obligat să rămînă căci antractul de cinci minute s-a termiant. Actorii şi spectatorii astfel se confundă, eroii istoriei circulă printre consumatorii de bere sau cafea ca, de mult, într-un vechi spectacol de nebuni. Tradiţionala concentrare a sălii imobilizată în faţa scenei a dispărut, atenţia nu mai e focalizată, ci flotantă, dispersată, difuză. In acelaşi timp, pe un mare ecran, graţie unui circuit video, sunt proiectate imaginile protagoniştilor Ťromaniť în timp ce dedesubt, cu mare viteză, se derulează telegramele de presă care furnizează ştirile cotidiene şi informaţiile privind biografia lui Cezar sau Coriolan. Astfel, Ivo van Have pune în scenă modul actual, contemporan, de a percepe istoria, mod care alternează concentrarea şi de-concentrarea! Nu urmărim detaliile, dar sesizăm evenimentele. Aici, pentru prima oară, complet şi convingător, am recunoscut împlinirea atît de controversatei Ťdistanţăriť brechtiene. Ea ne permite să fim decontractaţi, destinşi, fără a sacrifica însă emoţia istoriei. Ca în acel moment unic în care am auzit, mai gravă ca niciodată, replica lui Coriolan obligat să se exileze: "Există o altă lume şi altundeva!"
E ceea ce ne-am spus, de mult, toţi prietenii exilaţi din anii ^70. Rana de atunci s-a deschis auzind vorbele generalului roman. Poate tocmai graţie confidenţei tragice pe fond de distanţă!
Semne vizuale
Un om de Ťspectacolť german, Goebbels a propus o Ťcuriozitateť tehnologică a reprezentaţiei realizată în absenţă omului, doar graţie maşinilor - roboţi, ecrane, proiecţii.
Din fiinţa vie nu a rămas decît o voce care citeşte din cînd în cînd texte rare sau mărturiseşte singurătatea unui antropolog ca Claude Lévi-Strauss. în rest, ondulări de valuri ca într-un ipotetic peisaj japonez, pictura unei păduri romantice, sunete stranii. Maşini, doar maşini! Şi dacă dincolo de performanţa lor, sensul spectacolului ar fi tocmai acela de a resimţi nostalgia omului. Un semn!
Un alt semn: expoziţia şi spectacolul lui Johann Le Guillerm. El reuneşte obiecte stranii, între poezie şi ştiinţă, pe care vizitatorii le pot manipula şi pătrunde astfel în lumi enigmatice şi onorice. Ştiinţa invită aici la voiaje unice. Ştiinţă ludică. Tot ea, graţie unei posturi artizanale de astă dată, se află la baza reprezentaţiei. Secret.
Le Guillerm, reprezentant al Ťnoului circť, îmblînzeşte obiecte mecanice ce răspund la sfichiul biciului ca nişte lei dresaţi, realizează construcţii de cărţi suprapuse în dezechlibre periculos instabile, elaborează dispozitive din bîrne îmbricate în inima cărora se plasează el însuşi ca un poet al materiei, manipulator straniu ce vorbeşte despre poezia ei ca şi despre dificultatea de a o controla.
Tot un semn e şi expoziţia fraţilor Quay, cineaşti americani trăind în Anglia. Ei construiesc interioare şi bizare lumi imaginare în miniatură, concentrate groteşti, derutante, secrete. Dar permanent reduse la proporţiile unei machete ce reclamă lupa sau reflecţia oglinzii. Lumea lor e miniaturală. O altă teatralitate plastică se degajă din expoziţia lui Ernest Pignon-Ernest ce desenează pe gigantice folii de aluminiu portretul a cinci sfinte ce au cunoscut extazul mistic. Imaginile lor se reflectă pe o suprafaţă de apă netedă creind iluzia unei profunzimi ameţitoare. Asemenea Ť instalaţii ť vizuale sunt echivalentul unui spectacol. Ele se depun în noi. Dar, fără îndoilă, secvenţa unică, memorabilă, rămîne accea a pînzei negre din Infernul care, ca un linţoliu, acoperă integral cîteva minute, cele două mii de spectatori din Curtea Palatului Papilor.
Nu vorbesc aici nici despre decepţii - au fost! - nici despre dans - nu l-am văzut! Ci despre Ťsemneleť care se pot transforma în repere ale memoriei şi balize pentru perspectivele viitorului. Spectatorul le înregistrează iar creatorii, să sperăm, le vor utiliza. Binecuvîntat Avignon 2008!
