Nu este un secret
pentru nimeni că,
în viaţa literară
românească, de ieri
şi de azi, criticul
este personajul cel
mai detestat.
De la Maiorescu (execrat de liberali,
considerat chiar un „trădător al naţiunii”
de către ardeleni) la E. Lovinescu (pe
care dreapta interbelică nu-l scotea
din „jidovit” şi „vândut”) şi de la
G. Călinescu (împotriva căruia Iorga
rostea cuvinte de nereprodus) la Nicolae
Manolescu (pe cât de iubit, înainte
de 2008, pe atât de vânat, după apariţia
Istoriei critice a literaturii române, mai
ales de către foştii adulatori), criticul
literar român a avut, mai tot timpul,
viaţă grea. Chiar şi în epoci în care
rolul său a fost salvator pentru literatură
şi pentru societate – cum au fost anii
’80 –, magistratura sa gratuită nu a
fost universal recunoscută. Criticul
este, în ochii mulţimii, un cârcotaş, un
cariu, a cărui incapacitate de creaţie
îl face să paraziteze literatura, hrăninduse
din aceasta şi lăsând în loc doar
goluri.
La mai vechile metehne ale scriitorului
(şi cititorului) român s-a adăugat şi
nefasta perioadă comunistă, care a dat
noţiunii de critică un înţeles complet
deformat. Unul care presupune o
apriorică depreciere a operei, o demolare,
al cărei rost nu este nicidecum unul
estetic, ci social. O judecată de valoare
defavorabilă devine, astfel, în intrepretarea
literatorului moldo-valah, o înjurătură,
nu o opinie onestă, care, în plus, are
de înfruntat atât opiniile altor critici,
cât şi proba timpului. Critica nu este
văzută, la noi, ca un serviciu dezinteresat
adus ideii de operă de artă, ci ca o
agresiune personală împotriva „sufletului
de vioară”, care este artistul.
De aici şi până la aberante acuzaţii
de... corupţie literară nu mai e decât
un pas. Primul acuzat a fost, cred,
G. Călinescu, singurul geniu pe care
l-a dat disciplina noastră şi, totodată,
şi unul dintre criticii cei mai detestaţi,
în pofida unei superficiale adulaţii care
datează din anii ’60. Cel mai recent
pe listă, dintre cei mari, e Nicolae
Manolescu, acuzat de toate relele
pământului şi terfelit fără ruşine tocmai
de către scriitorii pe care el i-a format,
i-a învăţat carte şi i-a promovat
(ceea ce adevereşte că la noi, la români,
nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită).
Orice judecată de valoare mai rezervată
sau omiterea din Istoria critică... s-au
transformat, în gândirea tribală a
spiritului primar agresiv, cum spunea
Marin Preda, într-o culpă susceptibilă
de interpretare... penală. Orice scriitor
nemulţumit de poziţia pe care o ocupă
(sau nu) în Istoria critică...,
în loc să îşi pună întrebări
fireşti asupra propriei
opere, se refugiază rapid
în concluzia că nu valoarea
sa insuficientă este cauza,
ci cine ştie ce interese
murdare ale criticului.
Nu aveţi decât să citiţi
– ţinându-vă, metaforic
vorbind, cu mâinile
de nas – ce au scris,
în acest sens, Cristian
Teodorescu şi Marius
Chivu, ca să vă convingeţi
că nu exagerez nici cu
un milimetru.
Întâmplarea face să
îmi pice din nou sub
ochi un document pe
care îl mai văzusem cu
câţiva ani în urmă,
dar căruia atunci nu-i
dădusem semnificaţia
cuvenită. Este vorba de
certificatul de moştenitor
emis în urma decesului
lui G. Călinescu. În el
sunt enumerate bunurile
care alcătuiesc averea criticului.
Parcurgerea documentului nu este,
cred, lipsită de importanţă pentru a-i
coborî cu picioarele pe pământ pe
cei care, din pricina propriei lor neputinţe
(ca să nu zic impotenţe) literare, îşi
permit să maculeze actul cel mai dificil
şi mai plin de responsabilitate al
literaturii, care este actul critic.
Aşadar, iată, pe scurt, ce a lăsat
după el G. Călinescu: un autoturism
Volga, două copii după Boticelli, trei
tablouri de Ciucurencu, unul de Mirea
şi unul de Ressu (toate, de mici dimensiuni),
două fotolii Biedermayer (actul precizează:
„cu stofă de mătase uzată, decolorată”),
două scaune-fotoliu, un covor de lână
oltenesc şi unul basarabean, o carpetă
şi două covoare persane şi o bibliotecă.
Totul, pe din două cu soţia sa, Elisabeta
Călinescu. Aceasta a moştenit şi
drepturile de autor pentru opera criticului
(încălcate masiv, în anii ’90, de editori
fără scrupule).
Actul mai precizează în final: „Imobile
nu sunt”. Adică G. Călinescu nu avusese
nici o locuinţă în proprietatea sa.
Atât. Asta e toată averea care rămâne
după o viaţă de critic literar, care, în
plus, fusese şi profesor universitar
(până la eliminarea din 1948), academician,
director al Institutului de Istorie şi
Teorie Literară şi deputat în Marea
Adunare Naţională. Atât a agonisit
autorul Istoriei literaturii române de
la origini până în prezent, al monografiilor
lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă,
al Impresiilor asupra literaturii spaniole
şi al romanelor Enigma Otiliei sau
Bietul Ioanide. Atât a strâns cel acuzat,
după apariţia Istoriei..., că şi-ar fi traficat
judecăţile de valoare şi şi-ar fi acomodat
opiniile în funcţie de interesele pecuniare
de moment. Inventarul bunurilor unuia
dintre cei mai mari români ai secolului
XX nu se ridică nici măcar la nivelul
averii unui burghez oarecare, care nu
a produs nimic pentru cultura naţională.
Nu cred că aceste date nu erau
cunoscute celor care formulau respectivele
acuzaţii. După cum nu cred nici că din
cauza bietului covor de lână basarabean
sau a copiilor după Boticelli aveau
cuvinte atât de aspre despre moralitatea
criticului. Ci din cauza a ceea ce susmenţ
ionatul certificat de moştenitor
nu cuprinde, şi anume opera critică.
Care, spre deosebire de autoturismul
Volga (ajuns de mult... rugină), este
eternă şi conţine până azi diagnosticele
corecte despre opera detractorilor X
sau Y.
E vană speranţa că atacându-l pe
critic vei putea devia sau oblitera
judecata lui. Chiar când este eronată
– căci nimeni nu e infailibil –, nu
macularea morală a criticului care a
pronunţat-o o va anula. Macularea
spune, hélàs, mai multe despre consistenţa
etică a celor care o practică, întrucât,
cum se ştie, obsesia moralităţii le
caracterizează mai degrabă pe damele
de consumaţie expirate, decât pe
oamenii cu adevărat virtuoşi.
