Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Aventura conjugală de Monica Gheţ


De-ar fi fost plasat în Bucureşti, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj ar fi luat cu asalt seară de seară. Într-adevăr, Tompa Gabor şi colectivul său au creat unul din cele mai bune teatre din ţară, de departe teatrul de cea mai înaltă calitate artistică al Transilvaniei. Şi totuşi, cu excepţia parţială a premierelor, sala, cîndva sufocată de lume, este acum aproape goală.
Nu sunt mulţi ani de cînd întreaga suflare maghiară a Transilvaniei percepea rostul şi rolul acestui teatru drept agoră a specificităţii sale culturale, un mesager al comunităţii, loc de trăire intensă a imaginarului cvasi-mitic, cu accentuată încărcătură emoţională, unde se identificau frînturi din trecutul subiectiv cu frustrări ale prezentului şi vagi proiecte asupra viitorului din perspectiva irecuperabilului timp istoric. Direcţiunea regizorului Tompa Gabor a schimbat această paradigmă, favorizînd actul artistic autonom, altfel spus creaţia liberă de prejudecăţi comunitare, ba chiar adeseori în polemică deschisă cu acestea. (Vezi extraordinarul spectacol: Cabala bigoţilor de Bulgakov, dar şi bijuteria numită Cîntăreaţa cheală de Eugen Ionescu, ambele în regia lui Tompa Gabor, ori Livada de vişini a lui Cehov în regia lui Vlad Mugur etc.) S-a instituit astfel un paradox greu de soluţionat: pe de o parte, Teatrul e premiat la marile Festivaluri din ţară sau din Europa, însă acasă nu-şi regăseşte publicul "de limbă". Nu spun "de cultură", ştiindu-se prea bine că teatrul, cinematograful, artele plastice şi muzica n-au frontiere. Or, lucrul acesta pur şi simplu nu place. Anularea "frontierelor" culturale nu e pe placul grosului populaţiei clujene ce obişnuia să frecventeze Teatrul Maghiar de Stat. Acest public se va înghesui oricînd la programul muzical al Operei din aceeaşi clădire, de fapt preferă opereta, gen Maritza Grofne, sau Janosz Vitezs etc. Tompa stînjeneşte o parte a publicului, genul abonaţilor fideli oficierii identităţii, fiindcă-i ironizează şi minimalizează nostalgiile, îi violentează scrobita cuminţenie provincială ori la fel de provincialele grandomanii etc. Rezultatul e un colectiv exemplar de artişti cu un repertoriu demn de marile scene ale lumii, izgonit din agenda loisir-ului celei mai mari părţi a conaţionalilor. Pe deasupra, sunt invitaţi aici importanţi regizori ai ţării sau de aiurea, care găsesc un mediu admirabil de colaborare. Din cu totul alte motive, nu în ultimul rînd din pricina obstacolului creat de necunoaşterea limbii, publicul românesc nu frecventează teatrul maghiar. Excepţia o formează, fireşte, oamenii de teatru ca şi împătimiţii scenei. Dar ei sunt o raritate, o mînă de cunoscători răsfăţaţi de ofertă şi atît. Administraţia teatrului a înlesnit traducerea la cască a spectacolelor. Se pare că nici această iniţiativă nu convinge suficient. Totodată, existenţa cotidiană e departe de a favoriza starea de confort interior, acel ceremonial mental care să ne permită dispoziţia adecvată ieşirii din casă şi îmbrăţişarea ideilor dezvoltate pe scîndurile scenei. Epuizaţi de minimum două slujbe prestate pentru supravieţuire, oamenii se adună în apartamentele-dormitoare unde în cel mai bun caz cinează în familie, pentru a moţăi apoi în faţa "drogului preferat", televizorul.
În asemenea condiţii e greu să menţii dinamica unui spectacol de calitate. Şi totuşi fiecare premieră depăşeşte aceste neajunsuri. Astfel, Căsătoria de Gogol (premiera a avut loc în aprilie a.c.) a înlesnit unuia din cei mai originali tineri regizori - este vorba de Mona Chirilă - o probă de profesionalism. Căsătoria lui Gogol nu este un text facil. El are toate însemnele comicului de situaţie: parafrazînd l-am putea numi "farmecul indiscret al căsătoriei mic burgheze". Or, tocmai aceste caracteristici i-au provocat Monei Chirilă apetitul jocului buf. Lent la început, în clipele dilematice ale virtualului mire, greu convins, chiar forţat să accepte imperativul alinierii la cutumele sociale ce leagă prestanţa de alcătuirea unei familii, ritmul are o acceleraţie treptată, atinge apoi vîrtejul ameţitor de carusel, laolaltă cu un crescendo al comicului foarte bine controlat în scenele "degringoladei" peţitorilor, dificile pentru actori, de un hilar grotesc şi sufocant pentru spectator. După stupoarea împărtăşită de protagonişti la consumarea "happy end"-ului - a căsătoriei aşadar, tonalitatea dramatică se insinuează pe nesimţite, fără ca satira să-şi slăbească vigoarea, ci dimpotrivă, dobîndeşte accente de cruzime. Bărbatul pleacă în plină euforie a noii sale identităţi civile, femeia rămîne la discreţia brutal-senzuală a peţitorilor orgiatici. Bunurile la care rîvniseră cîndva, ispita confortului ce-i mînase spre "aventura" conjugală lasă loc doar femeii, abia acum pe deplin solitară şi confuză.
Gogol nu are verbul ambiguizat de reziduuri romantice. Nici un sentiment, în afara plictisului, al vidului cînd nu este al avidităţii. Servitorul Stepan (Orban Atilla) se întreabă, redundant şi desigur fără rost, dacă
i-a murit patriotismul, iubirea pentru Rusia, ca şi cum ar vrea să-şi verifice autenticitatea propriei existenţe. Contractul matrimonial justifică un negoţ ca oricare altul, unde personajele sunt manipulate, joacă şi sunt jucaţi pe rînd de dragul bunei orînduiri lumeşti. Acestea fac din Căsătoria o piesă foarte modernă, o farsă crudă prin stereotipiile comportamentului, apropiind personajele de mecanisme delabrate în confruntarea lor cu automatismele celorlalţi. O bună ocazie pentru regizorul Mona Chirilă, lector la Departamentul de Teatru al Facultăţii de Litere - avînd un bogat palmares artistic în teatrul de marionete, dar premiată şi pentru producţii experimentale cu studenţii şi alţi actori (Miriam Cuibuş, de exemplu) - să şarjeze grotescul situaţiilor, exploatînd cu enormă fantezie momentele dintre scene, unele sugerate de text, altele special create. Mă gîndesc la "duetul" Agafia Tihonovna (M. Kantor Melinda) şi Kocikariov (extraordinar Kardos M. Robert) din prima parte, la comicul de situaţie subliniat de jocul scenic al celor trei peţitori: Toiasov (Dimeny Aron), Anucikin (Szabo Jeno) şi Jevakin (admirabil Bacs Miklos), deşi bufoneria lor e pe alocuri exacerbată; mă refer apoi la disputa în jurul miresei, ori "banchetul" încropit la masa înecată în fumul poftelor imediate. Memorabilă e, de asemeni, imaginea jocului dintre Fiokla Ivanovna (Panek Kati) - mireasa jinduită pentru dotă şi Jevakin (Bacs Miklos).
Mişcarea scenică ingenioasă, uneori puţin prea şarjată are un suport stimulator în scenografia creată de T.Th. Ciupe, vechi colaborator al Teatrului Maghiar de Stat şi al regizorului Tompa Gabor. În spectacolul Căsătoria T.Th. Ciupe este un partener artistic cît se poate de inspirat al Monei Chirilă, plusînd intenţiile regizorale, completînd desenul mişcării personajelor şi ritmul jocului cu o prospeţime a fanteziei şi o eficienţă demnă de invidia mai tinerilor meseriaşi. Panourile decorului sunt ornamentate cu reproduceri ale tablourilor columbianului Fernando Botero, ale cărui forme "dospite", ample, dilatate inspiră costumele şi silueta deformată a personajelor Căsătoriei. În acest sens, costumele desenate de Carmencita Brojboiu, ce deformează cu opulenţe rubiconde ţinuta actorilor, prin complicate dar funcţionale adaosuri vestimentare, sunt în perfectă armonie cu tenta satirică. Întregul creează senzaţia formelor explodate în volum şi luxurianţă coloristică.
Dar marele atu al acestei munci de echipă, care e orice spectacol, sunt actorii foarte speciali ai Teatrului Maghiar de Stat. Bogdan Zsolt şi-a dat măsura talentului şi în alte spectacole, e deja unul din favoriţii publicului, şi încă o dată demn de întreaga admiraţie în rolul lui Podkoliojin. El, Kardos M. Robert (Kocikariov), Kantor Melinda (Agafia Tihonovna) Panek Kati (Fiolka Ivanovna), iar în rolul peţitorilor: Bacs Miklos, Dimenzy Aron, Szabo Jeno, Laczo Julia în rolul servitoarei Duniaşa au două mari însuşiri, mai rar întîlnite împreună pe alte scene: o foarte bună dicţie şi o elasticitate/ expresivitate corporală întreţinută cu rigoare.
Publicul e totodată îndrumat de caietul de sală elegant şi profesionist alcătuit de foarte tînăra secretar literar Kelemen Kinga, iar spectatorii români pot împrumuta căşti cu traducerea simultană a spectacolului. Argumente în plus ce fac din Căsătoria lui Gogol în regia Monei Chirilă un eveniment, ce merită atenţia mai susţinută a breslei oamenilor de teatru şi mai cu seamă a publicului clujean de orice limbă.