Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tichia de margaritar:
Avem şi noi un Kant al nostru de Alex. Ştefănescu

La 203 ani de la moartea lui Kant, după succedarea atâtor generaţii care au sperat că va apărea, şi pe pământ românesc, un gânditor de-o asemenea anvergură, avem în sfârşit şi noi un Kant al nostru. Se numeşte Virgil Panait şi locuieşte la Focşani. A publicat întâi, modest, cărţi de versuri, printre care una intitulată Poemul precum actul sexual (aluzie subtilă la mişcarea de du-te-vino a stiloului cu care se scrie un poem, îndeosebi unul cu versuri scurte). În cele din urmă, însă, şi-a asumat curajos vocaţia de gânditor, dăruind lumii un volum de cugetări: De ce avem dreptul să-l dăm în judecată pe Dumnezeu (Focşani, Ed. Andrew, 2007. 96 pag.). Fotografia de pe ultima copertă a volumului îl reprezintă pe autor, bineînţeles, gândind, cu bărbia rezemată în degetul mare. În modul acesta, capul greu de idei este împiedicat să se lase în jos. Virgil Panait dialoghează direct cu marii filosofi ai lumii, fără acele ritualuri ale umilinţei pe care le practică Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici când îi citează pe Platon ori Heidegger. Geniul din Focşani îl tratează, de exemplu, pe geniul din Königsberg de la egal la egal, persiflându-l dezinvolt: "Kant: ŤDe ce am făcut eu cele patru antinomii cu teze şi antiteze egal demonstrabile?ť Exact: oare de ce? ... Poate că din plictiseală sau din greşeală..." Dar Kant al românilor dă dovadă şi de fair-play, lăudându-l pe Kant al germanilor când întâlneşte câte o frază inteligentă în opera acestuia: "ŤNu te plânge că eşti strivit, dacă te-ai făcut vierme!ť Genial, genial, genial spus..." În afară de Kant, lui Virgil Panait îi mai place Cătălin }ârlea: "ŤDrumul desfundat al remuşcării.ť (Cătălin }ârlea) Excelent titlu de posibil roman." În carte există şi cugetări care nu sunt comentarii asupra cugetărilor altora, ci provin exclusiv din capul (sprijinit de degetul mare) al autorului: "Aflu din presă că în timpul somnului ne lungim cu 5-6 cm. Ni se lungesc toate organele, oare?"; "O nedumerire: oare de ce nu există în comerţ mâncare de pisici şi cu gust (sau miros) de şoareci?; "Decembrie 2005. Citesc că un pescar sportiv din SUA a prins un păstrăv cu două guri. Vă daţi seama ce-ar însemna să ai o nevastă cu două guri? Sau (şi mai rău) o soacră cu o aşa dotare?..." Rareori s-au mai formulat idei şi ipoteze atât de originale. Fiecare dintre ele ar putea revoluţiona câte un domeniu (sexologie, comerţ, viaţă conjugală). Neobositul gânditor ia în discuţie probleme de larg interes, care de sute de ani nu şi-au găsit rezolvarea: "Oare de ce la femei cel mai atrăgător lucru este fundul? Nici ochii, nici inteligenţa, nici sufletul, nici sânii..." Este, într-adevăr, o întrebare! Să sperăm însă că, asemenea celor generate de teorema lui Fermat, va primi cândva un răspuns. Dând pagină după pagină şi citind reflecţii de genul acesta, simţim de la un moment dat că bărbia ne cade în piept şi că trebuie să o sprijinim cu degetul mare, în stilul autorului. Când suntem gata-gata să aţipim, o confesiune neaşteptată ne trezeşte brusc, ireversibil, şi ni se fixează în minte pentru toată viaţa: "Am visat cândva că în loc de penis îmi crescuse un cap de gâscan care se tot agita, pentru a mă prinde cu ciocul de nas." Nu ne rămâne decât să-i urăm autorului ca toate visurile să i se împlinească. P.S. Câteva precizări: Autorul cărţii Eseu despre orbire nu este Saramango, cum crede Virgil Panait, ci Saramago. Sintagma Proiect de trecut, care i se pare geniului din Focşani un "posibil titlu de roman", a fost folosită deja ca titlu (în varianta Proiecte de trecut), de către Ana Blandiana, în 1995.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara