Nu există, spunea Alexandru Paleologu în Simţul practic, veritabilă valoare de artă, indiferent dacă e vorba de un vas, de o statuie, de o mobilă, de o simfonie, fără o profundă implicaţie etică? Dar orice investiţie, fie ea şi de etică, incumbă musai o alocare, dozată sau nu, de îndrăzneală şi cutezanţă. Nici o atitudine etică nu poate fi confortabilă şi lipsită de primejdii ori incertitudini. De mai mulţi ani încoace, Violeta Dinescu riscă, asumîndu-şi rolul de raisonneur al muzicii româneşti în spaţiul germanic, dar şi de impresar al acelor evenimente referenţiale pentru cultura noastră muzicală. Simpozioane peste simpozioane, noiane de concerte şi recitaluri, colecţii de tipărituri şi înregistrări, colocvii, conferinţe, work-shop-uri şi cîte şi mai cîte, toate organizate cu o dăruire şi pasiune cum nu mi-a mai fost dat să întîlnesc în periplurile mele europene şi nu numai. George Enescu şi contemporanii, Myriam Marbe şi generaţia de aur a componisticii româneşti postbelice, Dan Dediu şi tinerii dezlănţuiţi au fost, uneori consecutiv, alteori concomitent prezentaţi, acreditaţi, propuşi, livraţi publicului german consecvent, dar şi precaut, abil, dar şi firesc, fără urmă de vreo retorică preţioasă. Dacă cineva mi-ar solicita o definiţie aplicată, lipsită de ştaif ori fason, a patriotismului aş spune răspicat că a fi patriot seamănă cu ceea ce întreprinde Violeta Dinescu la Oldenburg. Din talent: pentru că talentul presupune indiscutabil curajul (reciproca nefiind imperios operantă). Dar, mai ales, din dragoste: pentru că iubirea implică neapărat încredere şi fidelitate, prin urmare optimism, dar nu un optimism poltron, ipocrit, ci unul pragmatic, nepărtinitor. Violeta Dinescu iubeşte muzica românească tandru, răbdător, dar şi cu asprime ori intransigenţă. Ar fi în stare să-i închine imnuri sau elegii, niciodată însă şuşe ori manele. O muzică pe care o promovează din instinct, ca sentiment, cum spunea Novalis, al necesităţii, întotdeauna tributar dependenţei şi continuităţii. Dar, probabil, şi dintr-un imbold sau o aspiraţie reparatorie, ca preludiu la luarea în posesie a unui fenomen cu un potenţial apreciabil de emergenţă şi inserţie. Plecînd din ţară încă din perioada de formare, de acumulări profesionale, fiind proaspăt absolventă a Conservatorului bucureştean, la clasa de Compoziţie a distinsei Myriam Marbe, Violeta Dinescu a dus cu ea acea specie de simpatie intelectuală, graţie căreia s-a transportat în interiorul fenomenului componistic românesc pentru a coincide cu ceea ce acesta are original, unic, autentic şi, în consecinţă, demn de a fi împărtăşit. Cu timpul ea însăşi a dobîndit expresia fenomenului respectiv, purtîndu-i amprentele în spectaculoasele sale avataruri creatoare:

Am venit în Germania încă din 1982. La început m-am înscris la Universitatea din Heidelberg (Musikwissenschaftliches Seminar) şi am declanşat un doctorat sub asistenţa profesorului Lunwig Finscher (Herausgeber MGG). În paralel am continuat să compun, beneficiind de o serie de burse, premii, comenzi care au atras treptat alte burse (Mannheim, Baden-Baden, Schreyahn), alte comenzi (teatrele din Ulm, Freiburg, Mannheim, Schwetzingen, Radio Berlin, Munchner Biennale etc.).

Dar şi în incursiunile ori excursurile pedagogice, în care a descoperit acel miracol pe care trebuie să-l faci, vorba lui L. Jouvet, cu tine însuţi şi pe care, simplu, natural, îl numim vocaţie.

Debutul meu didactic s-a petrecut la Heidelberg în 1986. Au urmat profesorate la Frankfurt, Bayreuth, în Africa de Sud, iar din 1996 funcţionez la Universitatea "Carl von Ossietzky" din Oldenburg.

Unde este profesoară la Catedra de Compoziţie şi unde păstoreşte masterate (în perspectivă, probabil, şi doctorate), printre alţii, şi ale numeroşilor bursieri români.

Într-o vreme erau mulţi studenţi români aici, fie de la Bucureşti, fie de la Cluj. Cu toţii s-au orientat rapid într-o lume nouă pentru ei. Au învăţat limba germană aproape din joacă şi sper să fi rămas cu amintiri plăcute despre perioada petrecută la Oldenburg.

Se spune că în general e recomandabil să nu te pronunţi în pripă şi prea ritos despre ceva sau cineva şi cu atît mai puţin să-ţi asumi angajamente pe care nu se ştie dacă le poţi duce la îndeplinire. Violeta Dinescu riscă din entuziasm. Se aprinde lesne, luînd atitudini declarate care, culmea, nu se dovedesc a fi păgubitoare pentru că nu dă niciodată înapoi. Aşa se face că orice împrejurare născută din înflăcărarea vreunui deziderat nu e niciodată mai prejos de atare gesturi, spulberînd astfel spaima de superficialitate şi de ridicol. Proiectele sale legate de lansarea şi reverberarea muzicii româneşti sunt efectul unei perseverenţe demnă de subiectul în cauză. Şi cum n-aş vrea să mă raliez acelor spirite "prudente", poate chiar paupere care, incapabile de discernămînt, văd emfaza sforăitoare şi acolo unde se instaurează vibraţia sonoră a unei mari sensibilităţi, am interogat-o pe Violeta Dinescu cu privire la episoadele ce au avut drept protagonistă componistica românească:

Încă din 1995 am iniţiat ciclul "Komponisten Colloquium", onorat sistematic de prezenţe româneşti de cea mai consistentă magnitudine. În anul 2000 am reuşit să inaugurez Arhiva de muzică din Estul Europei, cu o secţiune, îmi place să cred, aproape completă a creaţiei româneşti. Iar din 2006 dezvolt seria de simpozioane intitulată "Zwischen Zeiten" ("Shifting Times") în cadrul căreia i-am aniversat de curând pe maeştrii Ştefan Niculescu şi Pascal Bentoiu cu prilejul împlinirii vîrstei de optzeci de ani.

(Într-adevăr, cele două personalităţi marcante ale şcolii româneşti de compoziţie s-au bucurat - şi nu cred că e o afirmaţie exaltată - de o atenţie comparabilă într-un fel cu cea de care beneficiau artiştii renascentişti. Atenţie concretizată în două concerte şi două mese rotunde dedicate exclusiv creaţiei celor doi muzicieni. Portretul componistic Pascal Bentoiu - 23 noiembrie, la Altes Gymnasium Saal - a cuprins Eminesciana II - 3 Sonete pe versuri de Mihai Eminescu, Flăcări negre - 7 Lieduri pe versuri de Alexandru Miran, ambele cicluri fiind interpretate de soprana Ioana Bentoiu şi pianista Steluţa Radu, Sonata pentru pian şi vioară, op.14 - Adriana Mayer la pian şi Diana Moş la vioară - şi Cvartetul consonanţelor, op.19 în execuţia cvartetului "Profil", în timp ce concertul- portret Ştefan Niculescu - 24 noiembrie - a inclus lucrări restituite de ansamblul "Archaeus": Sincronie 1, Echos 1, Triplum 2, Monophonie, Solo, Echos 2 şi Sextuplum). Totuşi, Violeta Dinescu nu e numai pedagog sau organizator de evenimente muzicale...

În luna mai a acestui an a avut loc la Filarmonica din Luxemburg premiera lucrării mele An den Stromen von Babel pentru două coruri, orchestră şi proiecţii de film, producţie ce a fost preluată de Filarmonicile din Metz, Saarbrucken şi Trier. De asemenea, opera mea pentru cosspii, 35 Mai, a fost pusă din nou în scenă la Mainz, urmînd să primească o montare inedită în februarie, la Freiburg, iar lucrarea YMNUS pentru ansamblu cameral s-a bucurat recent de prima ei audiţie la Stuttgart. În perspectivă pregătesc două partituri noi: o piesă pentru Trio "Alto", precum şi un concert pentru vioară şi orchestră.

Fără a-şi premedita darul de a reuşi, Violeta Dinescu combină fericit idealitatea cu simţul practic, domeniul imaginarului cu cea mai palpabilă dintre realităţi, negociind cu dezinvoltură un dificil contract mutual între fiinţa visătoare, uşor volatilă a creatorului şi cea materială, pragmatică a titularului de idei şi programe practice. Să mergi cu capul în nori şi, totodată, cu picioarele pe pămînt. Iată o deplasare din care, în ceea ce priveşte prestaţiile Violetei Dinescu, avantajul este, deocamdată, al muzicii româneşti.