Liviu Ioan Stoiciu, Vrăjmaş,
Editura
Polirom, Iaşi, 2014, 508 pag.
Oricît m-am străduit
să citesc estetic
Vrăjmaşul, ca pe o
ficţiune ieşită din
imaginaţia lui Liviu
Ioan Stoiciu, pînă
la urmă am abdicat
în faţa evidenţei: volumul
e un testimoniu cu tentă
autobiografică la capătul
căruia cititorul rămîne cu
convingerea că a ţinut în
mînă un jurnal travestit în
roman.
Altfel spus, Vrăjmaş e un roman
fără parte romanescă, sau un roman
a cărui plăsmuire epică e atît de
infimă că biografia bate la tot pasul
ficţiunea, asta însemnînd că,
împotriva cerinţei de a judeca cartea
şi nu scriitorul, aici dai peste tot
de scriitor. Dacă îmi închipui o
oglindă în care Liviu Ioan Stoiciu
îşi priveşte demonii colcăindu-i
sub piele, atunci expresia ei literară
nu poate fi decît Vrăjmaşul. Un
autoportret mai bun al tribulaţiilor
prin care a trecut în ultimii ani nu
poate fi născocit, caz în care născocirea
lipseşte cu totul. Din acest motiv,
precizarea „roman” pusă pe pagina
de gardă este o benignă inducere
în eroare, al cărei rost e să întreţină
o distincţie din care criticii îşi fac
un principiu de lectură, şi anume
stricta separare a naratorului de
autor, care nu e altceva decît o
bizară tactică de a absolvi autorul
de bănuiala că în carte şi-a trîntit
propriile convingeri.
În numele autonomiei esteticului,
tactica e binevenită, fiind un veritabil
truc de disculpare, căci nu-i poţi
imputa autorului idei rostite de
personaje, dar dacă sărim peste
subterfugiul dătător de imunitate
auctorială, toţi ştim că un roman
se croieşte cu materialul clientului,
adică din scîrbe groaznice şi din
reverii colosale, toate ţîşnite din
capul celui care leagă vocabulele.
Cu alte cuvinte, segregarea estetică
autor–narator nu e un criteriu
valabil în plan spiritual. Dacă
sub unghi artistic e o gafă să identifici
autorul cu personajele, sub unghi
spiritual contopirea e firească:
naratorul e chiar autorul proiectat
în personaje, acelaşi spirit înscenînd
întregul vodevil.
Şi cînd se întîmplă ca autorul
să fie prins într-o încleştare obsesivă
cu propria-i persoană, rezultatul
la care ajunge e un roman solipsist,
în care, sub feluritele chipuri,
scritorul vorbeste despre unul şi
acelaşi protagonist: el însuşi. Acesta
e romanul lui Liviu Ioan Stoiciu:
chinul solipsist al unui homo finito,
o fiinţă terminată care, asemeni
personajului lui Papini din romanul
omonim, vrea totul pentru ca în
final să se mulţumească cu puţin.
Şi ce vrea de fapt alter ego-ul lui
Liviu Ioan Stoiciu? La fel ca Papini,
vrea să mute munţii din loc, să
schimbe istoria, să-şi lase numele
în memoria omenirii, şi pentru asta
visează la ceva epocal: o idee
nemaiîntîlnită, o carte cum nu s-a
mai scris, o faptă de o măreţie
irepetabilă. Dorinţa de a răsturna
tiparele e atît de mare că Ivan (aşa
se numeşte Doppelgänger-ul lui
Liviu Ioan Stoiciu) îşi dedică întreaga
energie acestei intenţii, pentru ca
treptat, dîndu-şi seama că prin
puteri proprii nu poate săvîrşi
minunea, să cadă în plasa bazaconiilor
ezoterice. În consecinţă, lui Ivan
i se împlîntă ideea fixă că numai
intrînd în contact cu o fiinţă dintr-o
lume paralelă (înger, zeu, fiinţă de
lumină etc.) poate atinge inspiraţia
menită a-l scoate din anonimat,
drept care se roagă, se concentrează,
ţine post, merge în pelerinaj, totul
spre a smulge destinului favoarea
unei fapte providenţiale. Aventura
căutării îl prinde pe cititor, molipsindu-l
cu pofta maniacală de a găsi piatra.
După prima jumătate, te surprinzi
ţinînd cu Ivan şi rugîndu-te să-şi
afle prodigiul.
Dar cu timpul Ivan îşi dă seama
că „n-are nici o şansă să fie ajutat
de o entitate din lumea paralelă,
care să-i dea mintea de pe urmă
ca să izbutească lovitura vieţii
lui (nu vrea bani, vrea doar să i
se dea puterea să înfăptuiască orice
ar putea fi considerat bun, esenţial
pentru omenire; neştiind ce să
ceară, i se pare de-ajuns dacă i
se va da o concentrare maximă,
care să-l treacă în altă dimensiune;
ar fi mulţumit şi dacă ar face o
predicţie salvatoare pentru omenire
sau dacă ar scrie o carte cum nu
s-a mai scris, care să cucerească
lumea.)” (p. 83)
Frica de a nu se rata îl împinge
pe Ivan în braţele unui misticism
scuturat de accese oculte, de
aici ahtierea pe care o arată pentru
o suită de texte sibilinice, pe care
le culege de pe internet,
conspectîndu-le pînă într-atît de
migălos că le reproduce aidoma
în paginile volumului. Aşa se face
că trunchiul cărţii Vrăjmaşul e
despicat de pene ezoterice, veritabile
fragmente hermetice tratînd despre
o puzderie de bizarerii: alinierea
planetelor şi posibilul sfîrşit al
lumii 21 decembrie 2012, şamani
şi eliberarea energiei kundalini,
civilizaţii reptiliene, substratul
cuantic al gîndirii, modificarea
cîmpului magnetic al Pămîntului,
schimbarea vibraţiei de bază a
omenirii, trecerea speciei în altă
dimensiune etc. Babilonia textelor
e totală, de o diversitate respingînd
găsirea unui punct de vedere
comun, afară bineînţeles de ambiţia
disperată a protagonistului ca,
vîrîndu-şi nasul în toate prodigiile,
speră să intre în posesia unei puteri
mirabile. Personajul nu ocoleşte
nimic: texte duhovniceşti, terapeutice,
apocaliptice sau de science fiction.
Aici e locul unde coerenţa
romanului se crapă, căci abuzul
de citate culese pesemne de pe
internet (spun „pesemne” fiindcă
Liviu Ioan Stoiciu nu dă sursa
fragmentelor decît arareori,
mulţumindu-se să le scrie cu
caractere italice spre a le deosebi
de scrisul propriu, cu litere drepte),
abuzul de citate spiritiste dau
cărţii alura eclectică a unei arhive
cu scrînteli paranormale. Neavînd
o concepţie personală asupra
lumii, eroul le frecventează pe
toate, dintr-un avînt sincretic ce
frizează diletantismul. Ivan e bine
intenţionat, dar sfîrşeşte într-un
talmeş-balmeş de texte oculte,
cărora nu ştie ce întrebuinţare
să le dea. De fapt, Ivan reface
drama insului profan căruia
Dumnezeu nu-i arată bunăvoinţa
de a-l pune pe o itineră spirituală.
De aceea, în disperarea de a găsi
piatra filosofală, recurge la surogatele
ei moderne, pentru ca în final să
cadă în decepţie.
Detaliile din care e alcătuit
portretul lui Ivan amintesc izbitor
de Liviu Ioan Stoiciu, de la cartierul
în care locuieşte lîngă Parcul
Tineretului, pînă la vîrsta pe
care o are în clipa scrierii cărţii (62
de ani în 2012). Pelerinajele la
mînăstirile Căldăruşani, Balamuci
sau Cozia, urcatul Ceahlăului pe
6 august, accidentul fracturării
unui genunchi sau mizeriile provocate
de zgomotul infernal al barului din
apropierea casei – toate descind
din viaţa autorului. Cel mai izbitor
este episodul morţii unui prieten
apropiat, pe care Liviu Ioan Stoiciu
l-a descris într-unul din jurnale,
episod care revine în paginile
Vrăjmaşului: aplecîndu-se peste
catafalc la urechea mortului, autorul
îl roagă în surdină să-i trimită
un semn de dincolo. În aceeaşi
seară, Liviu Ioan Stoiciu se pomeneşte
la uşa apartamentului cu un
cîine care nu se dă dus. Cîinele va
sta exact 40 de zile la uşa casei,
fiind hrănit de familie, pentru
ca, de cum sorocul adăstării sufletului
printre vii să se împlinească, cîinele
să dispară cum apăruse. Se înţelege,
cîinele fusese semnul pe care
prietenul mort i-l trimisese de
dincolo.
Celelalte două personaje din
roman – Oana şi Iordache – sunt
trabanţi gravitînd în jurul lui Ivan
din nevoia de a da o intrigă cărţii,
dar intriga nu culminează într-un
deznodămînt. De aceea romanul
n-are creştere, fiind o mărturie
monocordă în marginea unei mari
frămîntări: cum se poate ca, vrînd
să faci ceva providenţial în viaţă,
destinul să nu te ajute? Pe această
idee Liviu Ioan Stoiciu îşi face
autoportretul. Restul e masă inertă
de întîmplări care umplu cartea
fără a-i da consistenţă. Amănuntul
că Oana rămîne gravidă cu Iordache,
în pielea căruia bănuieşte insinuarea
Diavolului, este un ingredient
pitoresc, dar inutil. Naraţiunea nu
are o structură de roman, cartea
stînd exclusiv într-o spovedanie
autoreferenţială. Liviu Ioan Stoiciu
scrie despre sine prin mijlocirea a
trei personaje dintre care unul e
centrul şi ceilalţi sateliţi. Centrul
e prins într-o aventură spirituală
cu deznodămînt trist, pe cînd sateliţii
se încurcă într-un amor fără alte
consecinţe decît graviditatea Oanei.
Sub unghiul compoziţiei, cartea
e un hibrid greu de gustat estetic
tocmai din cauza penelor paranormale,
dar spiritual vorbind, aici avem
mărturia unei uriaşe frămîntări în
numele unui ideal.
